LOADING

Type to search

PE CRUCE DOMNUL NU A PLÂNS! sau DESPRE ALIENAREA IUBIRII!

Ortodoxie si traire

PE CRUCE DOMNUL NU A PLÂNS! sau DESPRE ALIENAREA IUBIRII!

Share
   
   Ochiul lumii care priveşte în aceste zile gânditor spre Crucea Mântuitorului se poticneşte de câteva întrebări la care de cele mai multe ori nu găseşte un răspuns potrivit şi ziditor. Problema „De ce a trebuit să moară Domnul?” – curiozitate a minţii căzute în păcate sau obsesie a neînţelegerii noastre este echivalentul unor alte lamentaţii cotidiene, pe care le auzim strigate cam în felul următor: „De ce e nevoie ca să sufăr atât?” şi „De ce Dumnezeu nu intervine mai decis în propria mea viaţă spre a-mi rândui neajunsurile”.
    
 
 
 

  Părintele Galeriu mărturisea odată că lumea a fost zidită ca o „cină” a lui Dumnezeu. Adică o jertfă pusă în mâinile oamenilor: „Veniţi că toate sunt gata!” (Luca 14.17) Încă de la început Dumnezeu a pregătit atmosfera Edenului ca pe o masa ceremonioasă, chemându-i pe Adam şi Eva la o părtăşie solemnă cu lucrarea de iubire a Sfintei Treimi. În acest context protopărinţii noştrii sunt puşi să „de-a nume” tuturor celor din jurul lor şi să păzească grădina raiului, săvârşind astfel un sacrament al acţiunii. Aşadar, omului i se conferă înaltul statut de „împreună creator” cu Dumnezeu, iar a fi continuitor al creaţiei, adică de a-şi voinţa, gândirea, fapta, viaţa însăşi unui anumit scop.

    După cădere însă jertfa omului va suferi schimbări esenţiale.  Persoana umană nu va mai iubi şi nu va mai crea total şi direct printr-o auto-dăruire, ci prin înlocuitori sau surogate de jertfă. Jertfa „de sine” va fi înlocuită printr-un obiect sau chiar o fiinţă şi va primi conotaţii ritualice din cele mai diversificate. Unitatea ontologică a omului cu jertfa va fi alienată şi de aici începe de fapt despărţirea creaţiei de Creator. Aşa se nasc riturile, altarele de jertfă, obiectele religioase, dintr-un impuls al omului de a readuce în lume atmosfera iniţială a raiului.
   
La venirea sa în lume Mântuitorul Iisus Hristos găseşte o lume terorizată de ideea unui Dumnezeu autoritar, mai mult despot decât iubitor. Ideea de păcat, prost gândită de lumea căzută, atrage teoria unui Dumnezeu supărat cu totul pe lume care ar fi abandonat în mare măsură  colaborarea cu omul. Însăşi „Legământul Vechiului Testament” este înţeles doar ca o un act de toleranţa a lui Dumnezeu faţă de umanitate, principiile „Legii lui Moise” nepărând decât un fel „act juridic” de corecţie faţă de consecinţele căderii. Nici urmă de iubire, de jertfă, de continuare a creaţiei din primele zile ale lumii.
   Înţelegând greşit iubirea lui Dumnezeu oamenii devin îndoielnici şi instabili. Iubirea lor este tot mai subţire şi mai efemeră. Atât faţă de Dumnezeu, cât şi în relaţiile de iubire interumană. Acel „Oare a zis Dumnezeu?” al şarpelui din Eden, pare să obsedeze până la distrugere fiinţa umană. Dubiul se impune şi înlocuieşte iubirea. Oamenii devin nesiguri în sentimentele lor, geloşi unii pe alţii, posesiviîn recepţionarea aproapelui, agresivi, trecând în mod uşuratic de la iubire la criză emoţională şi mai apoi la mânie. Este exact imaginea „îndrăgostirilor” de astăzi, a iubirilor de pe pământ, mereu scurte, nesigure şi pline de metamorfoză. Nici nu ajung oamenii să se îndrăgostească bine că deja cuplul intră în criză existenţială. Însoţindu-se cu păcatul, punând mai mult accent pe trup, cuplurile îşi dezvoltă în mod paradoxal nu o apropiere ci o separaţie. Se iubesc trupeşte şi se resping sufleteşte, apoi sunt terorizaţi de vina de a fi greşit şi ajung imediat la deznădejde şi ruptură totală.
 
  Îndoiala- spune tot Părintele Galeriu- este începutul dedublării şi al duplicităţii. Deci să privim cum vorbeşte Satan cu prima pereche de „îndrăgostiţi”. Cu Adam şi cu Eva. El nu se adresează „cuplului” ca un tot unitar (aşa cum face Dumnezeu), ci fiecărui individ în parte. Îi separă, îi rupe, dezvoltă intimităţi personalizate cu cei doi oameni. Dintr-o pereche de îndrăgostiţi, Adam şi Eva devin persoane separate, adică idoli. Cum zice Sfântul Andrei Criteanul: „Eu însumi idol m-am făcut”, atitudine narcisistă prin fărâmarea binomului „eu-tu” şi divinizarea eului. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul dezvoltă tema apariţiei răului spunând aşa: „Răul înseamnă despărţirea celor unite”. Din momentul acesta se naşte „iubirea de sine” care conform Sfâtului Ioan Damaschinul „urăşte totul”.  
   
 Mai mult decât atât, Adam şi Eva nu mai gândesc la fel. Nu mai sunt nici un „trup” nici un suflet. Le e teamă să se apropie total unul de celălalt. Fiecare presimte în altul o criză, o stare de posibilă agresiune, o despărţire. Îşi separă gândurile şi concepţiile de viaţă. Femeia reacţionează foarte repede la propunerea diavolului, de unde remarcăm spiritul impulsiv şi în acelaşi timp raţional al ei. Cu gând ascuns de mărire îi cere bărbatului său să nu se supună poruncilor divine. Viclenia ascunsă a şarpelui găseşte corespondent în inima femeii. Eva nu mai este deschisă total către bărbatul său. Nu îi spune lui Adam setea sa de mărire deşartă, ci îl convinge că actul muşcării din fructul oprit înseamnă „cunoaşterea binelui şi a răului”. Minciuna este preluată de la şarpe, care le rândul său le spune””Nu veţi muri!” (Facere 3.4) Aşadar, aşa cum spunea Sfântul Ioan Casianul: „gândul ascuns descompune inima”.   Observăm deci, că sminteala dragostei apare înainte ca omul să guste din pomul oprit. Până la actul propriu-zis al culegerii fructului oprit sunt tot felul de păcate succesive, distrugerea unităţii cuplului, idolatrizarea eului, stabilirea unei intimităţi cu diavolul ş.a.m.d.
   În acelaşi timp iubirea lui Dumnezeu rămâne exactă, continuuă şi fără poticniri. Văzând despărţirea omului de rai (aşa trebuie să înţelegem actul alungării sale din Eden), Dumnezeu continuuă să iubească cu aceeaşi măsură. Să vorbească cu omul printr-un “popor ales” şi prin “oameni aleşi”, dar să răspândească aceeaşi dragoste totală. Dacă “demoniacul e insul care se închide în sine însuşi”(Kierkegaard), atunci e bines ă ştim că “binele nu are hotar”- după cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, adică e jertfă nesfâşită şi mereu frumoasă.
   Mântuitorul Iisus Hristos se urcă pe cruce nu pentru a aduce onoare unui Dumnezeu ofensat de păcatul primordial, ci pentru că  a continua jertfa sa de la facerea lumii. Adică dăruirea de sine, sau fapta pe care omul contemporan nu este în stare să o întrevadă. Obişnuit să judece “iubirea” doar prin criterii “egalitariste”  ( de genul: “te iubesc dacă mă iubeşti” sau “te iubesc atâta timp cât mă iubeşti”), pierzând dimensiunea dăruirii totale, omul nu poate înţelege mai nimic correct din misterul crucii. De aceea, pentru cei mai mulţi dintre creştini Crucea este un loc al “ispăşirii” şi atâta tot. La fel şi în viaţa de fiecare zi. Păcatul ne-a îmbolnăvit mintea, astfel încât trăim sub obsesia că avem în fiecar zi ceva de plătit lui Dumnezeu spre a ne spăla de păcate.
  Pe Cruce însă Mântuitorul Iisus Hristos nu a plans. A stat fericit că se poate dărui din nou lumii. Nu pentru a ispăşii “vina” neputinţelor noastre, ci pentru a întări capacitatea noastră de iubire. Că văzându-L “dăruit pe cruce” să facem şi noi asemenea.
 
Catalin Dumitrean

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *