Permanenţa dumnezeiască din noi

Se poate rătăci în uscăciunea akediei zile sau săptămâni. Pustiul ei este înfricoşător şi nu-i nici o pagubă dacă n-ai călătorit prin el. Akedia nu este un peisaj suprarealist, nu este un subiect documentar, ci o ispită, ba chiar o boală.

Înainte de contaminare, mă simţeam înzestrată cu o permanenţă dumnezeiască, sclipindu-şi abisul de sfinţenie într-o fântână interioară, la care, în principiu, aveam acces permanent: prin gând, prin Numele repetat, prin contemplaţie. Când cineva încearcă să-i otrăvească apa, un oblon greu se trage peste ea, căci toate aceste fântâni ale rugăciunii noastre comunică între ele şi trebuie protejate. Din păcate, mecanismul nu este la îndemâna mea, nu-mi este îngăduit să mă joc cu acest oblon. Dacă se închide, apare sentimentul înşelător că nu mai pot să mă rog, că nu mai pot obţine bucurie din căutarea lui Dumnezeu, aşadar akedia. Şi nu trebuie decât să urnesc oblonul, să-l deschid iarăşi, nu neapărat cu un mare efort, dar numai după ce ameninţarea dispare şi Îngerul garantează că am căpătat chibzuinţa de-a nu mă mai expune la ea, pe mine şi pe fraţi.

Uneori ajunge un cuvânt, o frază ca să redeschid fântâna, doar că aceasta nu este uşor de găsit. Spune înţeleptul Solomon: „Nu iarba de leac, nici alifia nu i-a vindecat, ci (taina ta) Cuvântul Tău, Doamne, Cel ce toate le vindecă şi împlineşte.”

 

După ce am încercat nenumărate alte pagini, ca să-mi înalţe floarea ofilită a gândului, găsesc acest cuvânt al smulgerii din akedie în textele ieroschimonahului Daniil al Rugului Aprins. Ajunge o singură lectură din el, pentru că orice exprimare a sa, orice compunere de frază literară, ascunde, ca taină, mărturisirea lui Nathanael: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”; şi o impregnează în viaţa mea, reaşezându-mă pe calea rugăciunii. El, care mereu a conferenţiat unui grup mare de discipoli, la Antim, la Rarău, mă primeşte acum ca unic învăţăcel, se deranjează numai pentru mine, ori de câte ori lumea aceasta mă dezamăgeşte şi mă îndepărtează de Dumnezeu. Scrisul său mi-L restituie promt, în limpezime şi bucurie.

 

Calea pare atât de simplă:

„Se caută o ieşire şi un echilibru faţă de obişnuinţă, de formalism. Fără revelaţie nu e rugăciune. Se redă locul cuvenit interiorităţii şi prospeţimii necesare. Aşa se naşte rugăciunea lăuntrică necurmată, rugăciunea înaltă, mistică. Ea nu e o încununare a unei străduinţe, un epilog. E o descoperire, un început care trebuie restaurat mereu în noi, ca o dimineaţă mereu proaspătă, din nou înrourată.”

Vreau să-mi deprind sufletul să practice exerciţiul acestei dimineţi poetice, să-l restaurez mereu, aşa cum mă învaţă părintele meu Daniil. Şi am sentimentul că faptul acesta deja se întâmplă.

 

Continui să citesc despre „Sfinţita rugăciune”:

„Rugăciunea e pururea strigătul unui suflet care încearcă simţământul slăbiciunii sale, dar şi secreta întrezărire sau convingerea limpede a atârnării noastre de o Putere cu care venim de-a dreptul în atingere. Rugăciunea e, prin urmare, paradoxală în obârşiile sale. Ea e mereu sentimentul de putere al unei slăbiciuni şi dependenţe.”

Mi-aş dori ca simţământul slăbiciunii mele, cel în care caut ajutor la rugăciune, să nu eşueze niciodată în akedie, care este o închidere, o pierdere a convingerii că rugăciunea mă mai poate salva, o tencuire a peretelui elastic şi viu, prin care atingerea cu Nevăzutul se produce, în mod absolut natural.

„Faptul acesta interior, care e rugăciunea, nu e decât cea care mereu împlineşte în noi întoarcerea şi unirea strânsă cu permanenţa dumnezeiască fundamentală din noi: cu fântânile noastre de sfinţenie.”

 

Cuvioase părinte Daniil, cum aş putea să-ţi mulţumesc, că atunci când toţi mă părăsesc, tu te afli deîndată lângă mine?! Tu, cel sfinţit de martiriu, prinţul poeziei mistice, dar cu trupul încă negăsit în Râpa Robilor, te sinchiseşti de mine, păcătoasa…

Şi totuşi, akedia are şi un substrat organic.

 

În noaptea aceasta, o durere de inimă adâncă m-a trezit, cât să aud o conversaţie, parcă între doi chirurgi, căci glasul lor nu era sentimental, nici îngrijorat, cum ar fi fost al tatei când m-a vizitat, la trei ani după naşterea sa în veşnicie, ci oarecum profesional sau profetic:

 

-Trage, trage să moară.

 

Nu era nimic înfricoşător în voce, doar paradoxal, căci primul trage părea că se referă la aţa chirurgicală de închidere a unei operaţii, pe când al doilea confirma cât de avansată este boala mea de inimă, pe care durerea nocturnă o confirma.

 

Ieri seara, căzută iar în depresie, m-am rugat insistent, cerând ajutor sf. Luca al Crimeii, să se ocupe de inima mea, ca să n-o mai cuprindă akedia. Întinzându-mă în patul copilului, să-l adorm, am simţit la un moment dat ploaia de har, presupunând că este darul minunat al Sf.Fecioare, al cărui acatist de Bunăvestire îl citisem, cel scris de ieroschimonahul Daniil. Apoi, după adormirea fetiţei, mutându-mă în patul meu, ploaia de har s-a repetat.

 

–Ia uite, îmi este vindecată coloana! am gândit cu mulţumire în suflet, îndreptându-mi evlavia spre Sfânta Fecioară. Abia în adâncul nopţii, cu durere mare, mi-a fost operată şi inima.

 

Acum mă simt perfect, în sănătate şi în bucurie. Sfinte Luca al Crimeii, arhiepiscope şi chirurg fără de arginţi, nespus de recunoscătoare îţi sunt, că am devenit pacienta ta! M-ai redat familiei, rugăciunii şi scrisului, prin operaţia de îndreptare a coloanei şi a inimii. Care medic din lume ar avea curajul să abordeze într-o singură noapte două operaţii atât de grele, pe acelaşi pacient?! Această inimă nouă i-o dedic Mamei, Sfintei Fecioare, care mi-a adus grabnic din Nevăzut cei mai buni doctori de suflet şi de trup!

 

Elena Frandeş