Poveşti de pe Vlaşca

Vlăşcenii… Îi recunoşti după port. Căciulă neagră de miel, aşezată într‑un anume fel, şi pieptar cu înflorituri aparte… Pentru ei, Vlaşca este fără de margini…Totul este Ţară Românească – Vlaşca. Dacă încerci să le vorbeşti de faptul că pe lume ar mai exista şi alte neamuri: bulgari, sârbi etc., să nu te aştepţi să fii crezut. „Ei, bulgarii! Ce ţi‑e şi cu bulgarii!”. „Domnule, dar nici turcii?”. – „Să ne mai lase în pace!”… Pretutindeni doar Vlaşca… Viile lor se culeg târziu, la bună vreme… Pâinea lor este  adevărată pâine… Liturghiile lor, cele mai tihnite… O dată ajuns în acest ţinut, devii asemenea oamenilor locului. Nu mai există decât Dumnezeu şi Vlaşca…

Un ardelean printre vlăşceni

De aproape 10 ani, preotul Traian Blogoş, de fel din Huedin ‑ Cluj, slujeşte la Răsuceni. Pare însă vlăşcean  de la facerea lumii. A fost „convertit”, de cum a devenit paroh în Răsuceni, de către cântăreţul său, Gheorghe Bunea. „Uite, părinte, aşa, uite, părinte, altminterea – până ce m‑a dat pe brazdă”.
Gheorghe Bunea locuieşte la marginea Răsucenilor. „Înţelept om” –îl laudă părintele Traian. „E o vorbă, la noi, în Ardeal: Să nu iei sfat de la omul care îşi dă căciula jos de pe cap mai înainte de a ieşi puiul de cioară!”  „De ce, părinte?” – întrebăm miraţi? „Îi fudul omul acela” – ne „tălmăceşte” preotul Traian Blogoş zicala. Gheorghe Bunea, la cei 80 de ani ai săi, îşi ţine însă căciula pe cap până aproape de seceriş. „Aşa e portul, aici, pe Vlaşca”.
E nedespărţit de  strana bisericii din Răsuceni de copil. A făcut el şi un fel de şcoală de cântăreţi, prin anii ’50, dar după diplomă nu s‑a mai dus „O mai fi p’acolo, n‑o mai fi!”… Nu i‑ar mai fi trebuit lui  carte!… I‑a plăcut mult să citească: „Toată biblioteca preotului Ionescu de la Răsuceni am citit‑o”.
Satul său, pentru Gheorghe Bunea, este buricul pământului… Chiar  că nu glumeşte… Îşi ţine mâna streaşină la ochi, privind lung în zare… Da, în mijlocul câmpiei, la câţiva km de sat, ştie un cimitir ­vechi, de sute de ani, plin de cruci din piatră cioplită, cu motive florale necunoscute şi înscrisuri străvechi, nedescifrate încă…. „La noi, la câmpie, greu dai de piatră”. E aproape convins că acolo a fost o cetate vestită. Poate chiar inima ţinutului Vlaşca. Iar numele de Vlaşca, pentru Gheorghe Bunea, înseamnă totul…


Cimitirul necunoscut

Pornim împreună cu preotul Traian Blogoş spre straniul cimitir din mijlocul câmpiei. Trei năluci, prin întinsa pustietate dintre sate… Vântul primăvăratic poartă în văzduh mireasmă de floare de spin. La câteva sute de metri, în zare,  un crâng cu arbuşti înfloriţi. „Acolo este!” – şopteşte ca pentru sine părintele Traian.
Doi păstori singuratici, lângă cimitir, par a nu cunoaşte mai nimic despre loc. Ridică din umeri neputincioşi. „Au trecut oameni mari pe aici, de la Bucureşti, de la Cluj. Aşteptăm şi noi… Bătrânii s‑au dus”…
…Ne strecurăm cu grijă printre zarzări şi arbuştii de spin. Crucile grele, din piatră,  sunt  înghiţite aproape pe de‑a‑ntregul de pământ şi de ierburi…  În jurul nostru – zeci de cruci, poate chiar sute.. Cine să le numere?  Nu seamănă deloc una cu cealaltă. Mărturii din trecute veacuri. Aici, în inima ţinutului Vlaşca, odihnesc, cu siguranţă, şi strămoşii lui Gheorghe Bunea…


Biserici călătoare

Gheorghe Bunea, ţârcovnicul de la Răsuceni, a auzit de la bătrânii săi, pe când era copil, că din vechiul cimitir dintre Câlinişti s‑au pornit prin sate două biserici din lemn. „Spunea bâticul că una dintre biserici a fost dusă pe plăşi spre un cătun sărac. De acolo, mai departe, când satul s‑a mărit, şi un boier a înălţat  o biserică din piatră”. În urmă cu un secol, o călătoare dintre Câlinişti ajunsese în satul Buciumeni. Astăzi i s‑a pierdut  urma.  În Răsuceni nu mai ştie nimic despre ea. „Poate că au dus‑o cu  6 perechi de boi în altă parte, ori la vreun muzeu… Pe vremuri, în Vlaşca,  aşa se mutau  bisericile şi casele…”.

Popa Francu

Străbat uliţele Răsucenilor în lung şi în lat. Case de câmpie, unele de dinainte de război… Fiecare cu povestea ei… În Vlaşca, se mai păstrează şi astăzi costumele populare, macatele şi lăzile de zestre. În odaia de sus. Odaie pustie, în care se intră de câteva ori pe an. Doar  preotul satului, în ziua de Bobotează, împrăştie stropi de apă vie peste vechile comori  ale vlăşcencelor.
Tradiţia  ţesutului la război s‑a pierdut la Răsuceni.  Cam de  prin anii ’70.  „Ce să‑i faci? Vremurile…” – oftează Gheorghe Bunea. Pe atunci, într‑unul dintre cătunele comunei slujea părintele Ilie Lăcătuşu – preot cu viaţă sfântă, ale cărui oseminte întregi şi bine mirositoare se află la Cimitirul Giuleşti din Capitală. Un posibil sfânt al Bisericii noas­tre, rămas încă viu în memoria comunităţii.
După numele adevărat, puţini îl mai ştiu astăzi. Toţi răsucenenii îi spuneau popa Francu. „Părinte, cât ne costă slujba?” – era întrebat de oameni. „Nimic, taică, nimic!”. „Părinte, dar nu se poate una ca asta!”. „Bine, taică, bine! Să fie un franc!..” Preoteasa îl mai certa uneori. „Bine, părinte Ilie, dar ce să cumpărăm noi pe un leu?”. „Ei, n‑avem acoperiş? Ce ne mai trebuie!…” – îi răspundea liniştit părintele. Mare mângâiere au avut Răsucenii cu preotul Ilie Lăcătuşu…


Biserica părintelui Traian

Adeseori, părintele  Lăcătuşu venea din cătunul său  ca să slujească Sf. Maslu la Răsucenii de Jos. Gheorghe Bunea şi‑l aduce bine aminte. Se umplea biserica la slujbele lui. Acum, oamenii vin din ce în ce mai rar la liturghie. „Am îmbătrânit şi noi, a îmbătrânit şi biserica…” – constată cu amărăciune paracliserul Ion Abăluţă. Creştinii au însă mare nădejde în părintele Traian.  Bătrânii se roagă ca să mai trăiască până ce biserica lor va fi reparată. „Comitetul” a adunat, de curând, „ceva” bani din sat, de la cele aproape 200 de case ale parohiei. Când au plecat însă după materiale pentru reparaţii, preotul Traian Blogoş, spun oamenii,  a trebuit să  golească până şi puşculiţa  copilei sale. Ce poţi   face  totuşi cu 2‑3000 mii de lei?
Zidurile bisericii s‑au măcinat. Sfinţii de pe pereţi au început să dispară rând pe rând din pricina igrasiei…. Gheorghe Bunea îi repetă adeseori părintelui Traian: „Ai grijă, taică părinte! Eu poate n‑o să mai fiu”… Preotul Traian tace. Ascultă cuvântul fiecărui bătrân… Pe braţele lui, în altar, ca mijlocitor la Dumnezeu, se sprijină cerul; pe umeri, îi atârnă o altă povară, deloc uşoară – biserica. Biserica vlăşcenilor săi…

Gheorghiţă CIOCIOI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.