LOADING

Type to search

Prețul corect

Ortodoxie si traire

Prețul corect

Share
Toate sacrificiile costă. Dar nu totdeauna ele primesc un preţ correct. La taraba dăruirii sufletelor, unii vin privesc şi apoi trec mai departe fără a spune o vorbă. Alţii sunt mai darnici în cuvânt şi din complezenţă bâlbâie câte ceva de genul: “Da, e un fel de marfă mai deosebită! Dar!…” Dar, apoi pleacă şi ei mai departe…
Alţii vin şi cumpără din marfă şi apoi o consumă cu grijă acasă sau la servici. Vor mai reveni şi altădată la aceeaşi tarabă, vor mai cumpără încă o dată şi încă o dată până când vor spune şi ei: “E frumos. Dar m-am săturat. Vreau şi altceva.”
Mai sunt şi unii care netrudind, neostenind, nesemănând, nedăruind, privesc marfa şi îi aduc vânzătorului vina că marfa ar fi putut să fie mai de calitate. Dacă soarele ar fi ars mai puternic, dacă pământul ar fi dost mai fertil, dacă ploile ar fi venit mai la timp şi dacă mâinele truditorului ar fi fost evident mai destoinice… Eventual şi dacă grădina ar fi fost mai mare…
Aşa e şi cu viaţa. Cu lucrurile noastre bune. Cu lipsa noastră de entuziasm. Cu setea noastră de a ne proteja neputinţele. Cu obiceiul de a pune pe spatele asinului poveri tot mai multe şi mai grele. Ca să tragă unii şi aceiaşi. Ca să ne dăm seama că ortodoxia e un fel de bătrână sclerozată de creşterea atâtor fii absoluţi…
Mă gândesc chiar acum la o problemă delicată. După revoluţie am scos patriotismul din legătura sa organică cu biserica. Am spus că a-ţi iubi ţara e o chestie laică, înseamnând a face politică de dreapta. Adică izolând noi înşine laicitatea de eclesiologie… Şi atunci, harnici la speculaţie, am inventat o teologie “puristă”, pretins “filocalică”, cu elemente de tortură interioară sau aşa numita “pocăinţă” pe care noi o credem elemental principal al vieţii duhovniceşti, dar pe care de fapt nu o ţinem. În schimb, ne gândim că unii şi alţii nu mai au identitate, dăm vina unii pe alţiii să nu suntem mai „purişti”, că ortodoxia trebuie să arate numai „aşa” etc… Sofisme, sofisme, sofisme…
Da, ce frumos spus, să fim o adevărată biserică… O biserică a iubirii… Unde noi să ne îmbrăţişăm unii cu alţii, unde noi să vorbim nestingheriţi despre lume, despre viaţă, despre Dumnezeu, unde sacrul adună profanul şi îl luminează, unde patria să fie considerată la fel de sfântă, unde iubirea să înlocuiască orice alte acuze şi speculaţii ieftine. Unde să cântăm iubirea, patria, fericirea. Fie şi la o chitară sau dintr-un glas mai mult sau mai puţin specializat. Dar făcând ceva…
În timpul acesta grădinarul îşi adună ceea ce a semănat. Îşi duce marfa ăe aceeaşi tarabă şi aşteaptă că soarele să fie mai bun, pământul mai rodnic şi lumea cu mai multă iubire… Şi mai ales pune preţul corect.
 
 
CĂTĂLIN DUMITREAN

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *