LOADING

Type to search

Probabil, despre Valeriu Gafencu. Sau doar despre noi

Ortodoxie si traire

Probabil, despre Valeriu Gafencu. Sau doar despre noi

Share

Nu stiu daca canonizarea sa este imperativa . Orice proslavire are vremea sa, o vreme care nu ne apartine. De asemenea, calitatea sa de simbol poate inca starni dispute. Pornind de aici, ramane o existenta. Simpla. Utila. Ca pagina a unui manual de nefrangere. Ca imbold evadari din turnuri de fum. Sau ca azvarlire din inertia care ne impinge pe ulite pustiite. Valeriu Gafencu este doar una dintre acele siluete care ne amintesc ca nu toate trec. Ca detaliile, gesturile fragile, cuvintele molcome, rugaciunea in pantecul chiliei, un salut, o scrisoare, un suras sunt seminte. Roadele nu sunt poate bogate; copacii nu sunt mereu falnici. Dar de fiecare data, privindu-i de aproape, cu vrerea nemzdrobirii prin cercetare, a nerapunerii prin vorba de tinichea, a nemacularii prin soapta ulterioara, ii stim ca pomi. Si astfel, adesea ca o trezire vedem, prin geamul aburit al rutinei, ca ceea ce conteaza este ceea ce ne defineste. Pilda lui Abel. Sau fuga lui Cain. Viata lui Valeriu Gafencu nu ne mai vorbeste nici de Basarabia, nici de Legiune, nici de Pitesti, nici de boala sau groapa comuna. Ci de indrazneala de a nu ne abandona pe noi insine sub poduri, in gari, in lupanare, intre lumini inghitite de neguri, in colivia imaginilor ce-si intind intre coastele sufletului nostru descompunerea. Atunci rugaciunea ne-ar fi vorbire iar nu discurs; pasind pe calea fireasca nu am mai deveni piese peisajului. Am fi liberi. Intr-un mod pe care, de atata timp, cu atata usurinta, l-am uitat. O libertate inaltata din deslusirea lui Dumnezeu in cel de alaturi. In bucuria de a-i fi semenului treapta catre El.

Sa primim fiecare zi ca bucata de anafura. Sa odihnim pe cei apasati de vifore. Sa ne bucuram. Sa imbucuram. Sa privim , macar pe fuga , realitatea cu ochii unui copil spre a putea zice :” si totusi, viata este frumoasa”. Si astfel sa iubim, departe de valvatai haotice sau de firme luminoase, cu smerita rabdare si senina blandete.

Astazi, la noua decenii de la ivirea sa in aceasta lume, tind sa cred ca jerfa lui Valeriu Gafencu ne aminteste de un chip al intelepciunii , in care curajul se impleteste cu luciditatea, in care singuratatea este stearsa ca un desen de creta de simtamantul ca Domnul nu are a ne parasi vreodata. Dupa doua decenii de polemici, iluzii si zbateri, acesta cred ca poate fi miezul suferintei in temnitele comuniste. Nici memoria, nici infierarea tortionarilor, nici trecerea de noi nume in sinaxar nu pot sa fie mai mult decat coaja. Cel putin pana cand intelegem cat ne mare ne este setea de radacini. In ce masura ne-am indepartat de noi insine. Apasarea zidurilor intre care noi insine ne-am inchis , preferand sa inchipuim viata din afara lor. De aceea, existenta lor este inca profund actuala. Nu pentru a o omagia. Ci doar pentru a indrazni. Sa despicam sabloane, sa iesim din mlastini caldute, sa respiram fara varii masti de gaze, sa ne stim nu ca fatade decorative. Sa ne strecuram dincolo de halena crizelor pentru a inceta sa maiu ravnim la roscovele menite porcilor.

 

Vincentiu Dascalu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *