LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Prunca Maria: prima renunţare

Share

Este smerenia mai de preţ decât bucuria, în fizionomia unui suflet, atunci când îi sunt puse în cântar luminile?!

Supraomenească smerenie străluceşte pe chipul Sfintei Fecioare Maria şi, numai după o ghemuire adâncă în faţa probelor ei de durere, îndrăznesc să rostesc începutul oricărui acatist:

-Bucură-te, Marie, cea plină de dar, Domnul este cu tine!

În ordinea vieţii şi a deprinderii ascetice, este întâi bucuria şi apoi smerenia. Cuviosul Siluan Atonitul compară smerenia cu iadul. Fiindcă smerirea doare, striveşte, îţi consumă speranţa, te îmbracă în sac cenuşiu. Nu lovitura, neşansa, boala sunt probele ultime ale unui suflet, aspirant la mântuire, ci acceptarea lor în tăcere, ca şi cum le-ai fi meritat. Şi cât de vorbăreaţă era bucuria!

Ca Mamă, ca pedagog exemplar, Sfânta Fecioară ne învaţă întâi rugăciunea, iubirea şi bucuria. La trei ani, când a intrat în Templu, Prunca Maria a făcut pentru ele prima renunţare: la joaca de toată ziua a copiilor. Astăzi, fiind în veşnicie, duhul ei poate lua, cred eu, orice vârstă, după necesitatea omenească sau îngerească ce îi strigă cel mai tare ajutorul. Dacă Prunca Maria, cu competenţă şi promptitudine, n-ar încetini balansul unui leagăn, tocmai când un bebe trece neatent prin faţa lui sau n-ar devia o roată de bicicletă, când un roller îi taie calea în forţă, seara nu s-ar putea lăsa doar cu câteva julituri, peste oboseala fără margini a mamelor.

Cândva, când fetiţa mea a fost la limita primejdiei, i-am simţit cu pregnanţă Prezenţa. Am învăţat atunci, cu intensitate, încrederea şi bucuria de a scăpa de necaz, lăsând copilului libertate în cele mai imprudente alegeri (alternativa n-ar fi alta decât să-l încui în casă). De fapt, acesta este ritmul lor: când parcul este aglomerat, vitezele şi riscul sunt similare celor de pe pistele de formula unu. Doar că, prin paza ei, aici nu se petrece niciodată un accident.

Atunci când Sfânta Maria se convinge că suntem puternici în bucurie, încep micile probe de smerire.

Dacă n-o ai alături, chiar în ele poţi cădea. Smerenia nu mai e lapte, ci hrană tare, spunea Sfântul Antonie cel Mare.

Dacă excludem din smerenie nădejdea, ea seamănă bine cu iadul: este fără ieşire, de netrăit, combină toate aberaţiile, pline de viclenie ale lumii acesteia şi chiar ne oferă antrenori benevoli din mijlocul ei.

Calea marilor părinţi de-a accepta smerenia „ca şi cum ai sta mereu pe buza hăului, dar fără să deznădăjduieşti”, mie îmi este inaccesibilă.

Nu-mi pot privi iadul în faţă fără să ameţesc, nu pot risca, nici cât pe terenul de joacă al copiilor, vreau o întoarcere rapidă în bucurie.

Şi nu i-o pot cere decât Sfintei Fecioare, Maica mea. Aşa cum i s-a dat trecerea de la viaţă la moarte, vie rămânând, cu noi rămânând, la fel cred cu putere că i s-a dat, prin har, cheiţa trecerii dulci din iadul smereniei, înapoi în bucurie. Învaţă-ne această cale minunată, Preabună Maică Mărie, fereşte-ne de leagănul deznădejdii ca pe nişte prunci fără minte, ajută-ne să ne întoarcem întotdeauna seara acasă întregi!

 

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *