LOADING

Type to search

PS Macarie Drăgoi în dialog cu Părintele Nicolae Bordașiu

Ortodoxie si traire

PS Macarie Drăgoi în dialog cu Părintele Nicolae Bordașiu

Share
Părintele Nicolae Bordașiu

Pronia lui Dumnezeu a făcut ca la sfârșitul lunii octombrie, aflându-mă la București pentru lucrările Sfântului Sinod și prăznuirea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, să mă întâlnesc cu părintele Nicolae Bordașiu, mai întâi la Biserica Sfântul Silvestru, unde a fost preot paroh zeci de ani, iar apoi acasă la el, cu dorința de a-i lua și un interviu. Nu știam că acesta va fi ultimul… Cu atât mai mult revin asupra acestui dialog, cântărind fiecare răspuns al părintelui Nicolae, ca fiind
nu doar mărturia cuiva care a traversat veacul acesta al nostru de dureri și de har, dar și mărturia cuiva care se află aproape de marea trecere, în pragul veșniciei, dinaintea Judecătorului celui Drept. În vremea din urmă am căutat să obțin mai multe astfel de mărturii de la supraviețuitori ai temnițelor comuniste. Desigur că nu lipsesc interviurilecu aceștia. Este, însă, convingerea mea că acești mai-mari ai noștri, mărturisitori și purtători în înseși trupurile lor ale urmelor chinurilor
care au încercat neamul românesc, sunt izvoare ale revigorării noastre duhovnicești, izvoare la care trebuie să ne întoarcem mereu și mereu.

 

Desigur, ispitele pe care le trăim noi, astăzi, sunt diferite față de cele cu care s-au confruntat înaintașii noștri. Părintele Nicolae a „prins” nenorocirea celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind nevoit să se refugieze din Ardealul de Nord, pentru ca apoi să intre în malaxorul cumplitei prigoane staliniste. Condamnat în lipsă la 20 de ani de temniță grea pentru crezul său patriotic și creștin, a trăit ca fugar timp de 7 ani. O încercare despre care mărturisea el însuși că „a fost mai grea decât închisoarea”. Iar apoi, când, în cele din urmă, a fost arestat de Securitate, a pătimit 9 ani de grea închisoare, trecând prin penitenciarele de la Timișoara, Oradea, Jilava și Aiud.

Cu ce a supraviețuit părintele Nicolae acestor atât de grele încercări? Cu Sfânta Scriptură, cu Evanghelia. Mai direct spus, cu Hristos. Pentru că Hristos S-a aflat în acești oameni măcinați de război, de lipsuri și de prigoană. Cu Hristos în celulă, cum obișnuia să spună Aspazia Oțel Petrescu, o altă mare personalitate din rândul supraviețuitorilor prigoanei staliniste căreia am avut binecuvântarea să-i iau un interviu, publicat tot de Lumea Credinței.

Dar de ce oare s-au petrecut toate acestea? De ce au fost nevoiți să treacă acești oameni prin atâtea încercări? Pentru că „Toți cei care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (II Timotei 3, 12). Domnul să îl odihnească pe robul său, părintele Nicolae Bordașiu, iar pe noi să ne trezească la realitate!

„Copt” pentru prigoană!

Părinte Nicolae, cât timp aţi petrecut în detenţia comunistă şi care au fost temniţele prin care aţi trecut?

A vorbi despre detenţie este o stare răscolitoare, fiindcă de amintirile acestea sunt legate şi bucurii – puţine, dar intense –, dar mai ales tristeţile şi suferinţele.

Eu eram student pe vremea aceea şi pentru că eram student în Teologie de fapt eram împotriva comunismului. Nu puteam să fiu preot şi să spun că sunt adeptul comunismului. Din pricina faptului că m-am şi manifestat, devenisem preşedintele Asociaţiei Studenţilor în Teologie, când a început prigoana comunistă şi au început arestările, m-au căutat şi pe mine să mă aresteze, fiindcă împreună cu unii dintre prietenii şi colegii mei de mai târziu – arhimandritul Roman Braga, Mitropolitul Antonie Plămădeală, părintele Dometie Manolache, părintele Constantin Voicescu şi mulţi alţii – am redactat un manifest împotriva comuniştilor şi am răspândit acest manifest în lumea muncitorească. Faptul nu a putut trece neobservat. Când m-au căutat să mă aresteze au aflat întâi numele meu şi s-au dus la Facultatea de Teologie ca să afle adresa unde locuiam. Acolo au întâlnit un secretar, care, inspirat de bunul Dumnezeu, i-a derutat şi le-a dat o adresă de unde eu plecasem de câţiva ani: locuinţa tatălui meu de când era în refugiu, în Ardealul de Nord. Atunci au plecat în căutarea mea. Drept aceea nu au putut să mă găsească în Bucureşti.
Pe mine m-a încunoştinţat acest părinte secretar Nicolae Angelescu, care în
mod tainic mi-a spus că sunt căutat pentru arestare. Atunci am luat calea pribegiei.

Din Bucureşti am plecat la Timişoara, căutând să trec în Iugoslavia. Am stat mai bine de un an de zile în Timişoara, la rude, cu gândul să găsesc o relaţie sigură ca să ajung la graniţa cu Austria. Eram hotărât să plec din ţară, dar drumul vieţii nu e cunoscut înainte niciodată. Atunci s-a întâmplat un alt fapt extraordinar din viaţa mea, m-a căutat părintele Arsenie Boca, pe care îl ştiam  mai demult şi la care mă spovedisem cât timp am petrecut la Sâmbăta de Sus.

Când l-am revăzut la Timişoara, a fost pentru mine şi bucurie, şi tristeţe. Bucurie că l-am reîntâlnit pe părintele Arsenie – curios, însă, de unde a aflat că eram la acea familie –, şi tristeţe pentru faptul că din momentul acela se rupea legătura dintre mine şi familia care mă găzduia. Condiţia era să nu ştie absolut nimeni că mă găsesc acolo şi, când au venit şi l-au găsit pe părintele, s-au întristat. Ei aveau o situaţie deosebită, unchiul meu era cadru universitar la Politehnica din Timişoara şi faptul că mai ştia cineva că mă găzduia îl expunea. Atunci mi-a spus, după ce a plecat părintele Arsenie, că nu mă mai ţine.

Plecând de la Timişoara, am ajuns în zona Oradei. Nu în oraş, ci într-un sat care se numeşte Husasău de Criş, de unde era originar tatăl meu şi unde trăiau fraţii şi rudele tatălui meu. Acolo am găzduit pe la ei aproape cinci ani de zile, cât am fost în această perioadă de fugă.

„Perioada de fugar este uneori mai grea decât închisoarea”

Şi acolo aţi fost arestat?

Acolo am fost arestat. Împrejurările au fost toate proniatoare, fiindcă nu am fost arestat prin trădare sau prin denunţare, ci printr-un concurs de împrejurări pe care le-a îngăduit bunul Dumnezeu. Eu am avut un coleg de şcoală în satul meu natal, Săbolciu, care a rânduit bunul Dumnezeu că a ajuns medic la închisoarea din Timişoara. În timpul cât am fost fugar, ca orice om am fost răcit, am avut câte o suferinţă şi acest medic, coleg cu mine, „fratele veşnicˮ, cum ne ziceam noi, a venit întotdeauna şi m-a ajutat cu medicamente, cu sfat medical,
dar nu m-a trădat niciodată. Perioada de fugar este uneori mai grea decât închisoarea, fiindcă îi pui în situaţii neplăcute mai ales pe cei care te găzduiesc. Cât era de gravă situaţia nu ştiam, dar cum sângele apă nu se face, ei, care erau aproape toţi rude de sânge cu mine, m-au adăpostit necondiţionat, au riscat pentru mine şi mi-au dat nu numai adăpost, mâncare, dar şi supraveghere, îngrijire, ca să fiu întotdeauna ferit de orice relaţie. Faptul acesta, că aveau un fugar în casă, îi izola oarecum de lume, fiindcă nu mai puteau primi în casă pe oricine şi oricum. De aceea stăteau toată vremea cu poarta de la stradă încuiată şi era un semn de întrebare: de ce stau oamenii ăştia tot timpul cu poarta încuiată? Aşa e făcut omul, că nu poate păstra secretul total. Fiecare dintre ei, unchii mei sau mătuşile, căsătoriţi fiind, soţiile sau soţii aveau alte rudenii cărora le mai spuneau câte ceva. Aşa s-a dus vestea mai departe încât, la vremea când am fost arestat în satul Husasău de Criş, s-a arătat că mai bine de jumătate de sat cunoştea de existenţa mea, iar eu nu ştiam că ei ştiu despre mine.

Şi cum aţi fost depistat?

În Husasău de Criş, adăpostit de rudeniile mele, ajunsesem, după şapte ani de a fi fugar, atât de obosit sufleteşte încât de multe ori nu ştiam ce să mai fac, eram de-a dreptul demoralizat. Fratele meu veşnic, colegul meu medic de la Timişoara, Teodor, venea mereu pe la mine şi ne sfătuiam.

Fiind, aşadar, obosit de aşteptarea unei schimbări politice care nu mai venea, cu fratele Teodor am plănuit să îmi fac un buletin fals. Şi el, cu relaţiile pe care le avea, s-a oferit să lucreze în sensul acesta. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca cel la care a apelat să fie un securist convins, care abia a aşteptat să îi cadă prada în mână. Şi, cum a avut toate elementele existenţei mele, inclusiv fotografia, au venit şi m-au arestat. În 18 iulie 1955 am fost arestat şi am fost deţinut politic până în 26 iunie 1964.

„Orice îmi făceau, răbdam”

Unde aţi fost închis mai întâi?

Întâi m-au dus la Securitatea din Oradea, că mă aflam pe teritoriul Securităţii din Oradea. Cei din Oradea, plini de ură şi de duşmănie, au ameninţat familiilecare m-au adăpostit că o să se răzbune pentru faptul că m-au ţinut atât de mult. Apoi am fost condus la Securitatea din Timişoara, care era cunoscută pentru cruzimea faptelor angajaţilor de acolo fiindcă în Munţii Banatului au fost foarte mulţi partizani cu care Securitatea din Timişoara s-a luptat.

Când am ajuns la Timişoara, nu cunoşteam nimic despre ce s-a petrecut în Munţii Banatului şi nu ştiam prea bine ce înseamnă închisoare. Aveam pe cumnatul meu, care făcuse deja de două ori câte un pic de puşcărie şi care mi-a istorisit din aspectele vieţii de închisoare, încât eram pregătit oarecum sufleteşte.

Arsenie Boca: „Nu vei muri în închisoare!”

Aţi fost torturat?

Formele de încarcerare sunt diferite, unele mai blânde, altele mai contondente, dar eu aveam încredere într-un cuvânt primit de la părintele Arsenie Boca: „Nu vei muri în închisoare!”. Orice îmi făceau, răbdam. Până la urmă, a venit unul şi m-a întrebat de ce sunt încăpăţânat şi nu vreau să vorbesc, fiindcă tot se ştie cine sunt, se ştie cine m-a adăpostit şi pentru ce, şi de ce nu recunosc şi să spun ce ştiu, ca să nu mai fiu silit prin alte forme. Şi atunci am spus: „Nu vreau să vorbesc fiindcă cei de la Oradea mi-au ameninţat familiile”. Am aflat după aceea că au intervenit şi au fost eliberate rudele pe care cei de la Oradea le-au arestat că m-au găzduit pe mine atâta vreme. Fiindcă şi Securitatea de la Oradea şi de la Timişoara erau iritate de faptul că am fost în activitatea politică anticomunistă ca student şi de faptul că am avut curajul să îi înfrunt vreme de şapte ani şi să îi conving pe cei care mă găzduiau, să îi capacitez să înfrunte alături de mine o Securitate care se considera perfectă. Şi pentru asta au folosit tot felul de metode ca să mă facă să vorbesc.

Cum decurgea o zi de detenţie?

Între orele cinci dimineaţa şi zece seara erai obligat să stai la marginea patului, sau în picioare, sau să te plimbi, dar nu aveai voie să stai întins. Şi, în afară de orele de hrană, dimineaţă, prânz şi seara, aveai încă două ieşiri din celulă, când mergeai într-un loc unde era un spălător,un loc mai larg, unde se goleau
vasele în care se făceau necesităţile fiziologice. Acest lucru se întâmpla dimineaţa şi seara.

Cea mai frumoasă amintire – Paştile la Jilava

Care au fost cele mai frumoase sărbători petrecute în detenţie?

În noianul de tristeţi care se revărsau asupra deţinuţilor, dacă nu ar fi fost clipele de sărbătoare, ar fi fost greu de dus viaţa. Cea mai frumoasă sărbătoare am petrecut-o în închisoarea de la Jilava, în ziua de Paşti a anului 1956 sau 1957. Eram în celula nr. 1 din secţia 1. Jilava era o închisoare grea şi tristă. Nu numai prin faptul că era construită ca să te deprime, dar era subterană, îngropată în pământ, zidită într-un perimetru în care s-a săpat, s-a dislocat pământul ca să poată fi zidite aceste clădiri. Ea era o construcţie militară,  bandonată pe parcurs, care avea două clădiri lungi, în formă de linie, în mijloc era o poartă mare de intrare şi aceste clădiri în linie în dreptul porţii aveau o altă clădire în formă rotundă. Pe partea de sus a acesteia era turla unde era montat un tun sau mai multe, nu ştiu. Din cauza faptului că toată clădirea era subterană şi cu ziduri foarte groase, acestea erau reci şi condensulera atât de puternic încât interior, pe coridoare, se forma o mâzgă pe care mergeai foarte greu ca să nu aluneci. Zidurile erau groase şi aveau ferestrele jumătate sub pământ şi jumătate erau în afară. Noi eram în interior mai jos decât nivelul pământului, capul era cam la nivelul suprafeţei obişnuite a pământului. Datorită frigului care era şi vara şi iarna, niciodată nu era o atmosferă plăcută.

De sărbătoarea Învierii acel an eram în camera 1 şi erau circa 18-19 deţinuţi de diferite vârste, şi foşti poliţişti, şi foşti politicieni.

Era vreun preot în celulă?

Nu aveam preot. Aveam, însă, coleg de celulă un tânăr student la Drept pe care îl cunoscusem înainte vreme, fiindcă toţi cei care eram credincioşi am format ATOS-ul – Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc. Şi acest tânăr, Hristel Nedelcu, a venit la mine într-o zi să ne sfătuim ce facem de Sfânta Înviere. Şi mi-a zis Hristel: „Nu eşti preot, dar ştii Sfânta Liturghieˮ. Cât am stat ascuns la rudele mele care aveau bibliotecă am citit, iar în casele ţăranilor, unde nu putea să existe o bibliotecă, dar aveau Sfânta Scriptură, era singura carte pe care am avut-o cu mine toată vremea, o Sfântă Scriptură. Şi, ca să
umplu timpul, am citit şi răscitit Sfânta Scriptură şi Sfânta Liturghie. Când am ajuns acum la Jilava, împreună cu Hristel am făcut o repetiţie numai între noi doi, iar celorlalţi le-am spus că a doua zi, de Înviere, noi vom face o slujbă. Dar ca să nu fim bănuiţi că facem o slujbă şi ca să nu fie apoi lumea pedepsită din pricina noastră, am cerut acordul dacă vor şi ceilalţi. Şi am fost impresionaţi că toţi au fost de acord. Am convenit ca fiecare să stea lângă patul lui, într-o poziţie inofensivă, încât să nu fie acuzat nici că doarme, nici că face ceva neîngăduit, fiindcă gardienii erau porniţi în asemenea zile ca să găsească vinovaţi pe care apoi să îi trimită la izolare şi să îi pedepsească cu reducerea
mâncării, cu frigul şi altele.

Într-adevăr, în ziua de Sfânta Înviere, după ce s-a terminat programul, ne-am luat fiecare locul lui şi eu „am fost preot”, întâia oară în viaţa mea când am fost preot nehirotonit, dar conştient de însemnătatea slujbei pe care o fac, iar Hristel Nedelcu a fost cântăreţul care m-a ajutat. Asta a fost cea mai frumoasă şi mai solemnă slujbă înainte de hirotonia mea.

Sigur, aţi încropit o slujbă de Înviere, nu a fost o Liturghie propriu-zisă.

Exact, slujba de Înviere nu o ştiam. Am cântat cântările Învierii şi am spus Sfânta Liturghie ca text absolut în întregime, de la cap la sfârşit, fără să fac nimic altceva, doar am pronunţat absolut tot ceea ce cuprindea Sfânta Liturghie. Iar cum ceilalţi în majoritate erau oameni credincioşi, au trăit sufleteşte ca şi cum ar fi fost în slujba sfântă de Liturghie în biserică, în ziua
de Paşte.

S-a petrecut un lucru impresionant atunci. Era în cameră cu noi un deţinut care, din pricina bătăii, era schizofrenic. Tot timpul era singurul care avea voie să stea alungit pe pat şi, de fapt, aşa stătea toată ziua, cu pătura în cap, acoperit, şi din cauza coşmarurilor pe care le trăise ţipa tot timpul, încât era o atmosferă îngrozitoare prin felul cum se manifesta. Or, când am făcut acea slujbă, acest deţinut şi-a dat seama că e un moment solemn şi nu a ţipat nici o dată cât a durat slujba, nu a stat alungit în pat, s-a ridicat şi a stat în picioare şi el, încât gardienii au deschis de câteva ori uşa şi ne-au întrebat: „Ce se petrece aici?ˮ. Noi am răspuns că eram impresionaţi de atitudinea lui că nu mai ţipă şi
aceasta ar fi fost motivaţia solemnităţii noastre.

Ce v-a dat puterea să rezistaţi?

Detenţia e o stare foarte grea. Lipsa de libertate – libertate fizică – este greu de suportat. Dacă nu ar fi fost credinţa în bunul Dumnezeu şi puterea rugăciunii care să îi susţină pe toţi cei care erau în detenţie, nu ar fi rămas nimeni cu mintea întreagă. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu am fi putut trece această perioadă, nu am fi ajuns la ziua eliberării.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *