Rătăcirile unui ortodox

A fi găsit de Domnul, presupune o anume căutare a celui pierdut, nu ca aceea pe care omul o poate face, chiar folosindu-şi toată puterea şi priceperea lui.

Nu întotdeauna rezultatul căutării făcute de om este găsirea, dar căutarea lui Dumnezeu nu rămâne niciodată zadarnică. Sigur, de aceea Domnul te-a căutat, tu nefiind, pentru El, un păcătos irecuperabil. Şi, până la urmă, te-a aflat, fiindcă şi tu L-ai ajutat să te găsească.

Aceasta a fost clipa în care tu, fiul rătăcit, ţi-ai adus aminte de Biserica lui Hristos, de cuvintele slujitoului ei şi de cele ale părinţilor tăi, care te-au dus la biserică pe vremea când încă erai sub ascultarea lor.

Mult timp a fost Domnul în preajma ta, dorind să-ţi vegheze paşii şi să te oprească din drumul amăgirilor diavoleşti şi al egoismului răutăcios şi rătăcitor. Dar tu mergeai, mergeai nepăsător pe drumul libertăţii tale, drum ales de tine după propriile-ţi reguli sau principii. N-ai vrut să ştii că libertatea ţi-a fost dată în dar de către Bunul Dumnezeu, nu pentru a rătăci cu ea şi prin ea, în păcate, sub invocarea drepturilor tale, ci pentru a fi rob al ascultării mântuitoare, iubind Poruncile, Adevărul şi Dreptatea.

Dar cei care nu-şi folosesc libertatea, bucurându-L pe Domnul, ci întristându-L, au la îndemână salvarea îndemnului biblic: ,, Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea acoperământ răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1 Pt .2,16). Iar Sf. Ap. Pavel ne învaţă, ca pe nişte fraţi mai mici ai lui, zicându-ne:,, … fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire (Ga.5,13) .

Dumnezeul mântuirii tale nu ţi-a strivit libertatea sub greutatea poruncilor Sale. Domnul te-a lăsat liber, să mergi unde tu doreşti şi să faci ceea ce ţie îţi place mai mult. Poate că tu încă nu ştiai că Domnul Dumnezeu Se bucură numai de cel a cărui voie se supune voii Sale . Nici n-ai priceput că faptele tale bune, atâtea câte au fost, le-ai săvârşit ajutat de Bunul Dumnezeu. Ele n-au aparţinut, în exclusivitate, puterii tale. Mulţumiri nu I-ai adus Domnului pentru binele făcut, de vreme ce nici nu L-ai considerat Colaboratorul tău. Abia mai târziu I-ai mulţumit pentru îndelunga Lui răbdare cu tine, ascunsă în Iubirea Sa.

Cel ce S-a numit pe Sine Lumina lumii nu te-a scăpat de sub observaţia Sa, chiar şi atunci când cărările tale erau lipsite de Lumina izbăvirii şi când bezna ce te încojura îţi ,,asigura” rătăcirea şi îţi pregătea căderea. Domnul te-a căutat cu privirea şi cu paşii dragostei Sale, pentru că îţi dorea mântuirea şi te-a pedepsit cu duhul blândeţii, pentru că te iubea şi te iubeşte încă, aşa cum numai El o poate face; ţi-a sporit nădejdea în El şi puterea de a-I răbda încercările mântuitoare.

Sf. Ap. Pavel ne îndemnă pe toţi: ,,Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă …” (2Cor.13,5). Dar pentru că tu nu te-ai cercetat pe tine însuţi şi n-ai văzut că stai cu spatele spre Dumnezeul îndurărilor, a venit El să Se judece cu tine, încă în zilele vieţii tale pământeşti, să te pedepsească aici, dorind să nu fii un veşnic osândit Dincolo.

Ai auzit despre bunătatea şi mila Sa de la părinţii tăi, care au fost buni creştini ortodocşi, cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine de oameni. Ei ţi-au spus că Domnul Iisus S-a dat pe Sine jertfă şi pentru tine, primind de bunăvoie moartea pe Crucea Golgotei, ca să te spele de păcate şi să te împace cu Dumnezeu-Tatăl. Învăţătura Sf. Scripturi şi cea primită de la părinţii tăi ţi-au hrănit sufletul, o vreme, iar odihna nopţii, dată de rugăciunea serii, ţi-a întărit trupul, pregătindu-te pentru greul ce urma să vină peste trupul şi sufletul tău. Atunci, ţi se părea că eşti pregătit pentru orice luptă, şi cred că erai pregătit, pentru că primeai putere de Cel Ce este Dumnezeul puterilor. Dar venind vremea să pleci în lume pentru a-ţi găsi un rost în viaţă, ai uitat bunul obicei de a te ruga zilnic. Pe măsură ce înaintai cu vârsta, creştea şi „libertatea” ta comportamentală, sub toate aspectele ei, dar mai ales sub cel nedorit, străin de învăţătura Bisericii şi de îndemnul părinţilor.

Legăturile tale cu Biserica şi cu Sf. Scriptură au slăbit prin neparticiparea la viaţa ei şi prin necitirea Cuvântului, adică prin nepăsare şi uitare. Nepăsarea te acuză, iar uitarea nu te scuză. Erai un om matur, liber şi în plină putere trupească şi cu puţine griji . Dar puterea ta de atunci s-a dovedit a fi, mai târziu, o ruşinoasă slăbiciune, iar grijile un imens rezervor de nelinişte şi tulburare. M-aş fi bucurat pentru tine, dacă dintre toate grijile n-ar fi lipsit cea a mântuirii tale. De fapt, dacă ai fi avut-o pe aceasta, nu te amăgeai cu cele nefolositoare, şi te-ar fi ajutat să schimbi drumul larg cu îngusta cărare, despre care Biserica ţi-a vorbit.

Erai sluga altuia şi nu lucrai pentru Cel Care îţi dădea sănătatea şi puterea. Altcineva se bucura de osteneala ta, (tu ştii, acum, prea bine cine era acela). Zilelor de odihnă, ale Domnului şi ale tale, nu le dădeai cinstea şi rostul sfânt ce li se cuveneau. Odihna rânduită de Domnul era un dureros prilej de neodihnă pentru tine şi de întristare pentru Dumnezeu. Îţi oboseai sufletul, lenevând duhovniceşte. Să fie, oare, de vină Ziua de odihnă? Nicidecum. Vinovată era greşita trăire a acestei zile, zi din care tu ai alungat, fără nici o mustrare lăuntrică, odihna binecuvântată de Bunul Dumnezeu. Şi, astfel, pe nesimţite, zilele treceau, iar tu adunai ani neroditori în ,,calendarul” vieţii trupeşti, iar sufletului nu îi dădeai hrana duhovnicească necesară creşterii în asemănare cu Domnul.

Cel Care Şi-a dat viaţa pentru tine privea din cer, nemulţumit şi trist, rătăcirile tale. Tu erai obosit sufleteşte şi trupeşte. Pe Tatăl îndurărilor L-a întristat mult lenea ta duhovnicească în care ţi-ai irosit mulţime de ani, până să te laşi găsit şi recuperat din mijlocul furtunii potrivnice mersului tău spre Mântuitorul lumii.

Pe fondul stării tale de nepăsare şi ignoranţă pentru tot ceea ce putea înveşnici viaţa, a intervenit apropierea curtenitoare a neoprotestanţilor. Văzându-ţi neimplicarea în viaţa Bisericii ortodoxe, al cărei creştin, cu mândrie te credai că eşti, te-au socotit un potenţial ,,frate” de-al lor. Ceva nădejde că te vor putea „ pescui”, aveau ei, căci tu, nefiind interesat atunci de reluarea legăturii cu Învăţătorul copilăriei tale, ai rămas pe mai departe un absent şi un „anonim” al Bisericii Sale. Erai anonim pentru alţi ortodocşi, dar nu pentru Bunul Învăţător, Care striga ,,catalogul” în fiecare dimineaţă liturgică, şi te căuta în Biserica Lui. Absenţa ta Îl întrista mult. Măcar bine că erai un surd netratabil la chemările tot mai insistente ale celor ce trecuseră, nu de multă vreme, de la ,,filisteni”- aşa ne ziceau neoprotestanţii, nouă, ortodocşilor, la ,,pocăiţi”, aşa îşi zic ei, şi noi tot aşa le zicem (de ce, nu ştiu).. Refuzul tău ţi-a asigurat câţiva ani buni şi liniştiţi, (dacă se pot numi aşa nişte ani păcătoşi), în ceea ce priveşte ,,grija” lor pentru mântuirea ta.

În căutarea ta, Domnul Dumnezeu nu S-a ruşinat de tine, măcar că erai neascultător şi ,,tare la cerbice”, după cum nu S-a ruşinat nici de vameşul Zaheu. Poate, într-un ungher al inimii tale, Domnul a văzut licărind scânteia dorinţei de a fi, din nou, lângă El, căci şi păcătosul vameş ,,vroia să-L vadă pe Iisus”(Lc.19, 4).

Ştiu şi sunt sigur că mărturisirile tale nu s-au ridicat la înălţimea duhovnicească a celor făcute de Zaheu. Dar mai ştiu că multa grijă a Domnului pentru tine a fost mai mare decât dorinţa ta de a-L găsi pe El.

Tu L-ai pierdut cam de multă vreme pe Cel Ce te ocrotea şi îţi veghea paşii nesiguri pe un drum ce nici ţie nu-ţi plăcea, de multe ori. Ţi se potriveau, de minune, cuvintele psalmistului David: ,,Vai mie, că pribegia mea s-a prelungit ,…!” sau ,,Mult a pribegit sufletul meu” (Ps.119,5-6).

După ce ai petrecut mulţi ani în pustiul nepăsării, ca într-o antecameră a iadului, a venit ziua numită biblic ,,Astăzi”, în care ai văzut paşii Domnului Iisus mergând înaintea ta, şi ai auzit şoaptele Sale, şoapte care te chemau să-L urmezi pe El, grăindu-ţi: ,,Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt.11,28). Da, atunci, mai mult ca oricând, aveai nevoie de odihnă. Erai obosit, şi, de aceea, cu bucurie în glas, ai grăit şi tu împreună cu psalmistul David: ,,De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puţin de nu s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu” (Ps.93,17). Acum, tu eşti fericit că ,,Domnul te-a certat şi din legea Lui te-a învăţat” (Ps. 93,12), şi nu mai zici, în sinea ta, ,,Nu va vedea Domnul …” (Ps.93,7) . Acum poţi şi tu liturghisi, împreună cu credincioşii Bisericii: ,,Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinându-ne!”(din slujba Sf. Liturghii), căci ai socotit necesare mântuirii tale Taina Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii cu Trupul şi Sângele Domnului.

Peste prăpastia ridicată de cel viclean între copilăria ta nevinovată şi maturitatea păcătoasă, în care te simţeai bine, Bunul Dumnezeu a întins podul milei şi al dragostei Sale, ca tu, măcar acum, în anii târzii ai vieţii tale, să poţi trece la El, să te împaci cu Cel pe Care L-ai părăsit şi L-ai supărat cu neascultărlle tale repetate.

Mă bucur că n-ai irosit şansa împăcării tale cu Tatăl, oferite ţie prin suprema Jertfă a Fiului. Şi, apoi, ce plăcut a fost când bucuria ta de a fi găsit de Domnul, s-a alăturat bucuriei Sale că I-ai făcut loc în inma ta, aşa cum Zaheu L-a primit pe Iisus Hristos ca Oaspete al casei sale şi ca Mântuitor al sufletului său! Ferice de cel pentru care Oaspetele autoinvitat devine Stăpânul adorat. O asemenea fericire trăieşti şi tu azi. Şi, de aceea, tu, cel ce simţeai că eşti cercetat de Domnul, ai avut puterea de a-L bucura pe El cu promisiunea simplă, sinceră şi curată că de acum înainte vei merge în urma Domnului, cu capul plecat sub povara ruşinii şi a păcătoşeniei tale, avându-l ca model în viaţă pe vameşul ce ,,s-a suit la templu ca să se roage” (Lc.18, 10).

Domnul Iisus a intrat în casa inimii tale, a luminat-o cu Lumina Sa şi, spre binele tău, a şi smerit-o. De atunci ai început un alt drum al mergerii tale, cel al comunicării şi al comuniunii cu Dumnezeu-Tatăl, prin Fiul Său, luminat şi călăuzit de Duhul Sfânt. Cuviosul Siluan Athonitul, parcă ar vrea să ne înveţe alfabetul bunului creştin, spunându-ne aceste cuvinte: ,,Pentru a se uni cu Dumnezeu Cel în Treime, omul trebuie să renunţe la egoismul său adamic, la voia sa proprie, la conceptele sale, la imaginaţia sa, care toate pot deveni vehicul al amăgirii demonice şi al autojustificării omului, ridicând tot atâtea ziduri şi obstacole în calea venirii şi intrării Sf. Duh şi a vieţii lui Dumnezeu în om” (din cartea ,,Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”- pg.29).

Deci, a venit vremea ca ceea ce ai început în copilăria ta ingenuă, cu naturaleţea şi simplitatea ei, cu sinceritatea şi curăţia ei, să continui acum, după mulţi ani de vinovat ,, şomaj ” duhovnicesc. Ajutat de Milostivul Dumnezeu, ai avut puterea să nu dai ascultare unor şoapte ca acestea: „Eşti prea păcătos ca să te mai caute pe tine Dreptul Judecător, iar gârbovirea ta duhovnicească o întrece pe cea trupească a femeii din Evanghelie (vezi Lc.13,11-13).

Şi iarăşi mă bucur, că ai auzit şi ai dat crezare altor cuvinte, de data aceasta dumnezeşti: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Lc.5,32), şi că n-ai căzut în iadul deznădejdii, unde ai fi auzit de la „tatăl minciunii” că răutatea ta întrece bunătatea lui Dumnezeu. Dar şi aici de ai fi căzut, Domnul tot ţi-ar fi întins mâna, ca să te ridice din „moarte la viaţă”.

În biserica zidită de mâna omenească, acum intri cu bucurie, ştiind că faci parte din Biserica cea vie a lui Iisus Hristos. Simţi o datorie lăuntrică de a participa afectiv şi emoţional la slujba Sfintei Liturghii. Tu, creştin ortodox ce eşti, – şi vrei să rămâi aşa cum te-a găsit Domnul Dumnezeu – doreşti îndreptarea cea pe care o dă dreapta credinţă, amintindu-ţi că ai citit în Sf. Scriptură că „lui Avraam i s-a socotit credinţa ca dreptate” (Rm.4,9).

Tu îţi deschizi mintea şi inima către înţelesul adânc al chemării Domnului şi găseşti tăria de a grăi cuvintele apostolice: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Rm.7,24). Eşti bucuros că Îl poţi sluji pe Ziditorul tău, pe Cel ce-ţi poartă de grijă şi te păzeşte cu dreapta Sa. Simţi ocrotirea Părintelui ceresc, simţi că nu mai eşti socotit un om rătăcit, iar corul îngerilor cântă şi pentru tine: „ Mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”(Lc.15,24). Nădăjduieşti că Domnul Se va îndura de tine şi te va numi slugă bună şi credincioasă.

Mai ştiu încă ceva despre tine: că şi acum, după ce ai revenit în rândul ortodocşilor râvnitori în cele bune, câţiva neoprotestanţi ar dori ca râvna ta să fie pusă în valoare în casa lor de adunare. Dar în trăirea ta de creştin ortodox, există ceva care te face „incompatibil”cu ceea ce ei cred despre mântuire. Preţuirea şi cinstirea Maicii Domnului, în Biserica ortodoxă, nu sunt pe placul neoprptestanţilor, al celor ce de bunăvoie sunt orfani de mama pe care Fiul ei a dat-o lui Ioan, apostolul iubirii, şi prin el, tuturor celor ce credem în Hristosul lumii. Domnul Iisus, pe Cruce fiind, a zis ucenicului Său iubit: „Iată mama ta!” (In.19,27). Mântuitorul nostru n-a zis: „ Iată Maica Mea, ai grijă de ea Fii tare în credinţa ce ţi s-a descoperit prin bunăvoinţa jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu şi prin milostivirea Maicii Sale. Tu să le spui şi altora să nu-şi schimbe Biserica şi crezul, ci să părăsescă păcatul. Acest lucru trebuie să-l ştie toţi creştinii ortodocşi, dar mai ales cei îndoielnici şi uşor de manipulat cu frumoase cuvinte, ce au un otrăvit „miez” eretic.

Tu, suflete al meu, du-te şi spune şi altora cât bine ţi-a făcut ţie Mântuitorul tău!

Şfârşit creştinesc vieţii noastre, în pace, dă-ne, Doamne!

Iosif Badiu – Huedin