LOADING

Type to search

Regalitate şi Pustie (II) – De la Peleş la Schitul Sfânta Ana

Ortodoxie si traire

Regalitate şi Pustie (II) – De la Peleş la Schitul Sfânta Ana

Share

,,Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Cerne Maica, cerne,
Fulgii moi i-aşterne”…

Ospitalitate regală

Nu a trecut bine jumătate de an şi suntem din nou la Sinaia. Înconjurându-ne cu dragoste, având un nume parcă predestinat, Mariana este îngerul nostru păzitor în oraşul regalităţii – Sinaia. După o zi istovitoare, petrecută la volanul maşinii pe serpentinele ameţitoare ale Prahovei, apoi în sala de spectacole, ea ne oferă cu dragoste câteva zile de tihnă, într-un cadru feeric, cu iz monahal, la poalele Peleşului, alături de „Vila Enescu”. Noaptea trece ca un fugar ascuns în veşmântul clipei. Dimineaţa ne întâmpină solar, cu bătăi de clopote, într-un cadru monarhic, dominat de Mănăstirea Sinaia. Terasa, inundată de soare, este animată rimic de neastâmpărul unor veveriţe ţâfnoase, devenind ad‑hoc locul ideal pentru servirea ceaiului de dimineaţă. După micul dejun, părăsim confortul de cinci stele, evadând în natură, pentru o zi perfectă.

Ajun la Peleş

Iarna îşi cere tributul său în alb, torcând fuioare lungi de mohair peste ţinutul capricios şi sălbatec al Văii Arse. Legănâduşi crengile ca nişte arhangheli, veteranii pădurii, respirând secular, îşi scutură veşmântul de zăpadă, răspândind în jur mireasmă curată. Ca‑ntr‑un zbor de heruvimi, roiuri de fulgi ne împresoară de sus, scânteind în soare. La orizont, piscurile îngheţate ale munţilor stâncoşi sprijină infinitul albastru; oceanul de lumină polarizată, întregeşte neprihănirea naturii. Închis parcă ermetic în sfera perfecţiunii, pentru eternitate, Peleşul arată ca un castel de poveste, cu gulere şi dantelării scrobite în gheaţă, aşteptând parcă învierea naturii.

Popas la Stâna Regală

Luăm prânzul ,,La Tunuri”, într-un colţ retras, departe de aglomeraţia dezlănţuită. Prinzând putere, ne aventurăm pe jos, pe drumul de cotă, căutând poteca spre Stâna Regală. Câţiva câini slobozi şi indicatoarele cu urşi fioroşi ne face să ezităm în continuarea aventurii, dar încurajaţi de câţiva turişti luăm urma potecii numită ,,drumul regelui”, marcată cu săgeată albastră. Părăsind şoseaua, peisajul devine sălbatec, intersectând Cheile Peleşului. Poteca pietruită, vizibilă pe alocuri sub zăpada viscolită, urcă câţiva km, protejată lateral de balustrade din lemn. În scurt timp, apar stâncile acoperite cu iederă şi diferenţele de nivel din ce în ce mai mari. ,,Săgeata şi scutul” rămân în urmă. Nu departe, devin vizibile ,,Stânca lui Franz Joseph” şi ,,Stânca cu clopoţei”. Cu un ultim efort, ajungem la observator, de unde putem admira în tihnă oraşul Sinaia, Munţii Baiului, Postăvarul, Piatra Mare şi Valea Prahovei până hăt departe. Stâna Regală ne oferă o perspectivă unică asupra Bucegilor înzăpeziţi; în afară de bucatele alese ne oferă şi o legendă din partea bucătarului: ,,În vremuri demult apuse, se odihnea aici un schit bătrân din lemn, transmutat din nechibzuinţa oamenilor, în staţiunea Techirghiol”.

Pe Drumul Regelui la Sf. Ana

În graba noastră de a ajunge la schit, ne aventurăm pe scurtătură. Vechiul drum, practicat cândva de Familia Regală, ce lega stâna de chiliile de la Sf. Ana, sălbăticit de trecerea anilor, ne scoate în faţă tot soiul de oprelişti: trunchiuri răsturnate de vânt, troiene mari de zăpadă, maluri surpate de ploi, izvoare îngheţate spre margini de prăpastie… Deasupra, o stâncă aplecată curios mă persiflează superior: ,, Unde-ţi sunt Golescule, clăparii şi crampoanele, funia, toiagul şi rucsacul din spate?”. Ne liniştim când vedem în faţă Stânca Sf. Ana, purtând încă urmele vieţii de pustie: câteva icoane restaurate pe piatră, pereţii afumaţi de lumânări, o candelă atârnată în bătaia vântului, o uşă zăvorâtă şi vântul rugându-se tânguitor. La un stadiu distanţă, schitul ne întâmpină solitar, fără prea multe perspective panoramice, înconjurat de ziduri înalte ca o mică cetate. În faţa porţii mari, din fier forjat, întrezăresc o umbră rezemată de barieră, conturânduse treptat silueta înaltă a unui călugăr, o certitudine că nu ne-am rătăcit în labirintul de stâncă. Întrebăm de părintele stareţ, care nu întârzie să apară, deschizând pentru noi micul paraclis. Rămânem surprinşi să aflăm că vechiul schit a fost construit la anul 1493 de către călugări athoniţi, noul aşezământ fiind ridicat în 1995, de către părintele Ioanichie, îmblânzitorul de urşi (sfetnicul de taină al Patriarhului Teoctist), lângă peştera unde s-a nevoit cândva, ultimul mare pustnic al Bucegilor, părintele Inochentie (1877). Întrebând de ispitele pustiei, părintele stareţ ne spune hâtru: ,,Aici, cine nu-i gospodar are loc în calendar!”, făcând o cruce mare cu degetele… Câteva clişee panoramice şi câteva date biografice mă îndreptăţesc să cred că mă aflu într‑un loc mai puţin important arhitectural, dar, cu siguraţă, de o mare însemnătate spirituală, prin viaţa plină de  asceză şi rugăciune a sfinţilor care s-au nevoit aici de-a lungul veacurilor.

Eduard Golescu
Fundatia GOLESCU
golescu.ro

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *