Ruga pentru Parintele Cleopa

de Marius Vasileanu

   La o mănăstire se merge pe jos, se ştie. Aşa că, la intrarea în pădure, părăsind şoseaua principală pentru ultimii 7-8 km, am coborât dintr o maşină şi am păşit avântat, cu bucurie în suflet. Fiecare îşi are un “acasă” al său iar pentru mine Mănăstirea Sihăstria este acest acasă. Cândva am crezut că trebuie să rămân definitiv aici… Dumnezeu a vrut să fie altfel. Ceva din fiinţa mea a rămas însă pentru totdeauna în acest loc binecuvântat.
 
 Acasă mă aşteptau mereu schimbări dar aceeaşi pace. De fiecare dată vei vedea construcţii noi, fraţi şi călugări veniţi Dumnezeu ştie de unde, să se înduhovnicească, dar şi chipuri ştiute, unele mai îmbătrânite. Toţi ascultau cândva cu sfinţenie de duhovnicul locului, Părintele Cleopa Ilie – supranumit şi „starostele monahismului românesc”. Căci veneau să i se spovedească mii de oameni, sute de preoţi şi călugări, înalţi ierarhi.
…Precum balizele din apa mării port în inimă amintirile şi învăţăturile primite de la Părintele Cleopa. Am avut şansa rară de a-i sta în preajmă câtva timp, bucuria sufletească de a locui şi a mă ruga chiar sub acelaşi acoperiş, într-o încăpere alăturată chiliei sfinţiei sale. Sfaturile duhovniceşti de atunci mă însoţesc pentru întreaga viaţă. Starea şi lumina ce au înflorit în prezenţa sa nu pot fi uitate sau alterate.
Venisem să-l întreb despre tainele rugăciunii. Era un început de primăvară, ca şi astăzi – lucru care la munte se întâmplă pe îndelete dar şi cu surprize. Ploaia mă surprinsese pe drum. După vecernie, aflu unde locuieşte părintele şi-l caut grabnic. Am surpriza să-l găsesc într-o cameră mai mare, în faţa a cel puţin 50 de suflete care îi aşteaptă cuvântul de învăţătură. Îl vedeam pentru prima oară, alura sa era de-a dreptul impresionantă: un bătrân încă în putere, solid, luminos, cu o barbă mare şi albă.
Cu graba pe care numai adolescentul o are, mă fofilez mai în faţă şi, la un moment dat, găsesc prilejul potrivit să-i pun întrebarea care mă frământă. Era cu câţiva ani înainte de ’89, nu găseai cărţi, ca acum, pe toate tarabele: „Mă interesează rugăciunea isihastă, Părinte”, îi spun. Părintele priveşte cu distanţă la „stilul” meu (aproape smuls), lipsit de smerenie: „Ce-ai spus?” – mă întreabă. „Isihasmul, Părinte Cleopa!…”. Părintele se face că nu înţelege. Totul se spulberă în mine, sunt în cumpănă. Sfinţia sa aşteaptă, privindu-mă răbdător, aspru dar şi cu o simpatie bine reţinută. Mai fac o încercare, uşor nelămurit. Părintele tace!… Rostesc un pic dezamăgit: „Vreau să învăţ rugăciunea minţii, părinte Cleopa!…”. Părintele cedează privindumă maiestuos şi rostind cu un glas tunător: „Poate Rugăciunea lui Iisus, vrei să spui, măi băiete!”… Lasă o altă pauză, să cântărească dacă am priceput. În acea clipă, o femeie, dintr-acelea care le ştie pe toate, vine cu răspunsul, deşteaptă: „E simplu, maică, spui Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi gata!”
Atâta lucru ştiam şi eu dar sunt prea marcat de tensiunea momentului creat de Părinte. Bătrânul o priveşte cu îngăduinţă pe femeia cea isteaţă. „Îţi trebuie un duhovnic”, mai rosteşte Părintele Cleopa spre mine şi îşi îndreaptă atenţia către alţi pelerini veniţi cu probleme.
Lecţia o primisem din plin. Peste câteva ore cel care mă şi îndrumase iniţial spre locul de sfat cu pelerinii al părintelui Cleopa îmi pune în mână una din cele mai importante cărţi despre subiectul meu de căutare: „Sbornicul”. Este o carte bătută la maşină, o copie făcută cu indigoul mai exact, destul de ilizibilă pe alocuri. Cum un xerox (copiator) era foarte rar pe atunci – şi foarte greu disponibil pentru astfel de cărţi – iar eu am de gând să stau câteva săptămâni la mănăstire, îi spun că aş vrea să-mi copiez, să transcriu de mână această carte. De acord să mă şi găzduiască, Părintele Varsanufie (şi el plecat la Domnul, astăzi) îmi oferă ca spaţiu de dormit o încăpere nu mai mare decât lăţimea unui compartiment de tren, dar ceva mai lungă.
Spre seară, după ce ies câteva minute, uitând ochelarii în „chilia” mea şi fiind destul de miop, văd pe prispa casei – precum un balcon în zona Neamţului – doi bătrâni cu barbă mare şi albă. Au capetele descoperite. De undeva se apropie alţi călugări mai tineri. „Uite-l pe Marius, oaspetele nostru, se interesează de Rugăciunea lui Iisus”, spune încurajator unul dintre bătrâni arătând spre mine. Este destul de întuneric dar, după glas, realizez că este Părintele Varsanufie. Celălalt, pe care nu-l recunosc, mă întreabă cu mulţumire: „Bine Marius, ai să te rogi şi pentru mine, că-s bătrân şi tare păcătos…?”. „Sigur, Părinte, răspund timid. De asta am venit la mănăstire, ca să învăţ cum să mă rog”. Chiar dacă nu văd încă foarte desluşit, pe măsură ce mă apropii de cei doi bătrâni, îmi dau seama că acela care vroia să mă rog pentru el este chiar Părintele Cleopa! Emoţia mă cuprinde din nou. Părintele Cleopa continuă pe acelaşi ton detaşat, arătând spre fraţii călugări mai tineri care ajung deja şi ei lângă noi: „Apoi, eu nu am rugăciunea… Uite, fratele Gheorghe are rugăciunea, fratele Vasile are rugăciunea”. Considerându-mă deja mai pregătit să înţeleg şarada, Părintele Varsanufie îmi explică şoptit: „Uite, aşa este, când ai totul, zici că nu mai ai nimic…”.
Timp de câteva săptămâni am fost luat sub aripa Părintelui Varsanufie în casa în care locuia împreună cu Părintele Cleopa. Pe Părintele Varsanufie l-a avut alături Părintele Cleopa în cea de-a treia etapă de sihăstrie în care a stat ascuns în munţi. Cei doi au locuit apoi în ultimii ani de viaţă pământească în camere alăturate, într-o casă ţărănească al cărei pridvor este închis pe o latură doar cu scânduri, formând cămara unde voi locui. Este încă rece în munţii Neamţului, chiar dacă suntem în luna mai. Un ucenic al patriarhului isihiei mă va încuraja cu nedeghizată invidie, la o ulterioară vizită: „Nimeni nu s-a mai învrednicit să doarmă în cojocul (un fel de haină ciobănească din blană de oaie întoarsă) cu care Părintele Cleopa a stat ascuns în munţi!…”. Adolescentul care eram atunci nu găsea smerirea de a conştientiza deplin şansa primită cadou. Ba chiar se amuza că, dacă sta în picioare, cojocul în care se încălzea peste noapte atârna încă o palmă pe pământ. Părintele Cleopa era un om înalt şi fizic nu numai spiritual, dar înălţimile la care ajunsese nu l-au smintit. Peste ani aveam să descopăr simbolistica cojocului îndrumătorului. Deocamdată este cald în inimă, iar dimineaţa păsările dau deşteptarea înaintea clopotarului…
Recunosc, astăzi Mănăstirea Sihăstria nu-mi mai pare atât de primitoare. Nu înţeleg nicidecum ce rost avea construirea unei uriaşe catedrale în mijlocul pădurii, când orice oraş este la zeci de kilometri distanţă iar aceasta nu va fi plină decât, în cel mai bun caz, de marile sărbători. Tot biserica cea mică în care am petrecut nopţi întregi îmi pare mai la-ndemână sufleteşte. Nici mulţimea de acareturi nu mi se pare că mai rezonează cu numele mănăstirii – ispita turismului bate şi pe-aici, în dauna pelerinajului.
Ceea ce pot să spun este că mă simt în continuare acasă. Că părinţii înduhovniciţi există mai departe iar pacea locului mă îndeamnă la amintirea unei promisiuni făcute cu mai bine de 20 de ani în urmă: aceea de a mă ruga şi pentru Părintele Cleopa, îndem de o mare dibăcie duhovnicească, dealtfel. Conştient de personalitatea covârşitoare pe care o întruchipa, Părintele te condiţiona de o manieră pe care cei mai abili psihologi ar fi invidioşi – să te rogi pentru Părintele Cleopa înseamnă să te rogi, pur şi simplu. Dacă te eschivezi, dacă uiţi de rugăciune, să te rogi măcar pentru Părintele Cleopa!

Aşadar, ascultarea mea zilnică, timp de câteva săptămâni, cât am stat prima oară la Mănăstirea Sihăstria, a fost aceea de a copia pagină cu pagină din „Sbornicul“. Părintele Varsanufie, cel care locuia în aceeaşi casă cu Părintele Cleopa, mă luase sub aripa lui nu numai prin faptul că mi-a acordat găzduire sub acelaşi acoperiş cu sfinţiile lor, spre amuzamentul meu, mă ascundea uneori de stareţ, ca să nu mă pună cumva la săpat pământul ori la alte ascultări de acest gen. Nu mi-ar fi fost foarte greu, căci eram băiat de la ţară, obişnuit şi cu de-acestea, dar eu aveam altceva de făcut – mi s-a spus. Ieşeam zilnic, atunci când mi se îngăduia, pe prispa casei unde locuiau cei doi bătrâni monahi, scoteam o mică masă care era prin preajmă, şi mă apucam harnic de scris…
 
A trăi în prezenţa unui mare duhovnic înseamnă o permanentă stare de ascultare şi de observare a ceea ce se petrece în tine şi în jurul tău. Cândva, se presupune, te vei impregna tu însuţi de treapta superioră a acestei stări, numită în creştinismul ortodox trezvie. Dacă astăzi aştern aceste rânduri este pentru că am fost sfătuit s-o fac. Nu este deloc uşor şi nici n-am plănuit asta acum mai bine de 20 de ani. De altfel, cinstit vorbind, nici nu poţi descrie sau aşterne totul în scris. Prezenţa unui mare duhovnic induce în primul rând o trăire (de departe, cea mai importantă) care nu poate fi reprodusă în cuvinte. Sau, dacă scrii, asta se-ntâmplă doar parţial prin povestiri cu tâlc, prin paradoxuri ori metafore. Dacă aş încerca să povestesc ceea ce am simţit, spre exemplu, după binecuvântarea primită la plecarea mea din preajma Părintelui Cleopa, ar însemna să bat câmpii pentru simplul motiv că nu poate fi descris în cuvinte…
În al doilea rând, sunt alte trăiri pe care nu vrei să le reproduci fiindcă nu-ţi este îngăduit ori nu se cuvine. O parte din minunea întâlnirii dintre tine şi duhovnic trebuie să rămână taină.
Abia în al treilea rând vei putea povesti şi altora – şi, paradoxal, de această dată eşti chiar obligat să mărturiseşti ceea ce îţi este cu putinţă şi îngăduit să mărturiseşti.   
…Pentru un om cu preocupări intelectuale a trăi în prezenţa unui mare duhovnic, precum era Părintele Cleopa, mai presupune să laşi la poarta mănăstirii un imens bagaj de prejudecăţi cu care ţi-ai burduşit mintea. Cărţile citite, studiile făcute devin de cele mai multe ori balast, măcar într-o primă instanţă. Asta se petrece adesea inclusiv cu cei ce pretind a avea cunoştinţe teologice. Sihaştrii din toate timpurile au avut totdeauna o relaţie contradictorie cu teologii tocmai pentru a-i readuce la taină şi la trăirea esenţială a dumnezeirii. Pentru a spulbera tentaţia intelectualilor din toate timpurile de a vorbi şi teoretiza excesiv, călugărul vine şi spune precum psalmistul: uită de cele de până acum, îndrăzneşte, gustă şi vei descoperi ce bun este Domnul!
Şocul meu a fost puternic şi din acest punct de vedere. Nu este uşor să laşi prejudecăţile la poarta mănăstirii. Eram mult mai „crud“, cunoştinţele mele despre ce se cuvine şi ce nu erau sărace, începând de la felul în care trebuie să mă comport faţă de ceilalţi vieţuitori ai mănăstirii. Apoi, dincolo de rigorile mănăstireşti, cu care încet-încet mă mai acomodam, era experienţa mulţimilor de oameni ce băteau la uşa Părintelui Cleopa. Era înainte de ’89, dar veneau şi pe-atunci, zilnic, autobuze sau autocare cu pelerini. Aceştia erau primiţi în grădina din faţa casei de alături, taman în preajma locului unde vieţuiam. Auzeam şi ascultam totdeauna poveţele Părintelui. Mintea mea dedulcită la comentarii critice, atunci când nu înţelegea ceva ori nu era de-acord, avea de întâmpinat multe dificultăţi. Dar pe un mare duhovnic trebuie să-l asculţi cu inima, indiferent dacă raţiunea ta îi dă sau nu dreptate…
De cele mai multe ori, Părintele repeta lucruri spuse şi altora, parabole şi istorii deja cunoscute. Pentru cei de-ai casei este şi asta o încercare. Dar, dacă erai atent, aceasta nu devenise un automatism. Posesor al unei memorii excepţionale, discursul Părintelui era permanent adecvat, plin de nuanţe nedesluşite şi, mai ales, de căldură. Expresia care a devenit celebră „Mânca-v-ar Raiul să vă mănânce!“ era rostită cu o imensă dragoste, cântărind totodată interlocutorii pentru a-i aduce cât mai aproape de o stare adecvată de deschidere sufletească. Folosea formule de captatio benevolentiae care făceau deliciul audienţei: „aţi venit la un putregai de moşneag“, spunea, cu smerenie, sau răcnea fulgerător şi maiestuos uneori, precum boncănitul unui cerb, astfel încât ecoul spuselor sale menite să te trezească mai răsună şi-acum prin pădurile Neamţului…
Părintele vedea foarte bine problemele cu care venea fiecare (unii spun că era înaintevăzător) şi răspundea apoi cu o inteligenţă rareori întâlnită în ortodoxie. Spre exemplu, mi-aduc aminte de dorinţa unui femei ca fata ei să intre la facultate. Voia ca Părintele să se roage pentru acest lucru. Părintele Cleopa a fost de-acord, dar i-a răspuns cu ironie ţărănească: „Crezi că dacă eu mă rog şi ea n-o să înveţe deloc, o să intre?“…
Altul era discursul marelui duhovnic faţă de cei apropiaţi. Am asistat, uneori fără să vreau, la neuitate seri de discuţii la care participau îndeobşte doi, trei sau mai mulţi călugări din mânăstire. Fie că se vorbea despre problemele administrative ale mănăstirii, fie de cele duhovniceşti (separaţia nu este decât pedagogic-artificială) se intra în teologia înaltă printr-un discurs adesea diferit decât cel adresat pelerinilor de rând.
În ultima mea vizită, cu câteva luni înainte ca Părintele să plece la Domnul, am însoţit-o la Mănăstirea Sihăstria pe celebra Annick de Souzenelle, una din marile exegete ale Sf. Scripturi. Octogenară ca şi Părintele, aceasta trecuse de la catolicism la ortodoxie cu mai bine de 50 de ani în urmă şi tocmai urma să conferenţieze la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (iar în anii ulteriori teologilor din Sibiu şi Iaşi). Chiar dacă în vorbe simple, Părintele a găsit calea de a intra în cel mai serios dialog cu doamna Annick de Souzenelle, fără să-i fi cunoscut cărţile de hermeneutică veterotestamentară. Ceea ce vreau să subliniez este că în preajma unui mare duhovnic oamenii, indiferent de studiile, preocupările ori funcţiile lor lumeşti, sunt egali. Căci duhovnicul este mijlocitorul între lume şi Hristos – stâlp de forţă în faţa căruia măsurile acestei lumi dispar.
Îmi amintesc despre treptele rugăciunii de care vorbeşte Părintele Cleopa – există şi înregistrări video şi scrieri ale sfinţiei sale pe această temă. Precum marii teologi, Părintele arată că rugăciunea este o continuă şi treptată adâncire de la exterior spre interior (de la un punct, separaţia aceasta extern-intern, tot pedagogică, dispare). Se începe cu rugăciunea buzelor şi a glasului, se ajunge la rugăciunea minţii, apoi la rugăciunea minţii coborâtă în inimă (numită rugăciunea inimii sau rugăciunea cea curată), apoi la rugăciunea de sine mişcătoare. Şi mai departe, pe treptele cele mai înalte, acolo unde ajung doar marii sfinţi, la rugăciunea văzătoare (precum Sf. Antonie cel Mare) sau acolo unde „nu ajunge decât unul din neam în neam“, precum Sf. Ap. Pavel, la rugăciunea contemplativă (numită vederea dumnezeiască). Părintele Cleopa ajunsese el însuşi să treacă de rugăciunea inimii, dar relata la persoana a treia despre ce i s-ar fi întâmplat altuia, unui pusnic, o stare de răpire în Duh care a durat mai bine de două ore, în urma căreia timp de o lună nu a avut „decât gânduri dumnezeieşti“…
Mă tot gândesc că şi relaţia noastră cu un duhovnic poate parcurge astfel de trepte, precum sunt treptele rugăciunii. În fond, stările de comuniune creştină sunt menite să fie adâncite neîncetat. Te apropii de un duhovnic – şi de semeni – pe măsură ce te apropii de tine însuţi prin Hristos care coboară în inima ta. Probabil că ajuns pe una din treptele mai înalte nu faci decât să constaţi că duhovnicul era demult acolo şi te aştepta. Iată de ce, vorba cu care se despărţea de pelerini Părintele Cleopa, aparent ţărănească, cu oarecare umor, este în realitate plină de sens: „Ne-ntâlnim în Rai!“…
Cândva, pe la mijlocul anului 1990, l-am căutat din nou pe Părintele Cleopa: mi se întâmplaseră anume lucruri în timp ce mă rugam, ceream sfat duhovnicesc. După ce-am fost primit „La stupină“, în căsuţa în care se retrăgea zilnic câteva ceasuri, Părintele mi-a spus ferm: „măi băiete, până nu ajungi la lacrimi, n-ai ajuns încă să te rogi!“. Ştiu că n-am ajuns să mă rog cu-adevărat şi pentru sfinţia sa, aşa cum îmi ceruse cândva, dar sunt convins că, undeva în Ceruri, Părintele Cleopa se roagă acum pentru noi toţi cu lacrimi îngereşti.

Marius Vasileanu

Articol aparut in revista
Lumea Monahilor anul II in

 nr. 4 (10) Aprilie 2008

http://www.revistalumeacredintei.ro/sct_6/c_2/art_97/ruga_pentru_parintele_cleopa_i.htm

 şi nr. 5 (11) Mai 2008

http://www.revistalumeacredintei.ro/sct_6/c_2/art_110/ruga_pentru_parintele_cleopa_ii.htm