LOADING

Type to search

Scurtă incursiune într-o posibilă pervertire cultică

Ortodoxie si traire

Scurtă incursiune într-o posibilă pervertire cultică

Share

Ca şi în alte dăţi, azi am avut parte de un episod execrabil.

Mai precis, am avut parte de o intrare, pe viu, într-un joc al desacralizării, desacralizare văzută dintr-un punct  de vedere, ca o forţare a pierderii indirecte a libertăţii umane în legătura ei cu Divinul personal, pierdere legată de un singur aspect al cultului ce se vrea a fi ortodox, dar care prin manifestarea sa (determinată de anumite persoane) descompune şi falsifică (printr-o disimulare mai mult sau mai puţin voită) adevărata realitate a cultului, caracterul lui iconic, natura sa de anticipare a sfârşitului (Cullmann), de încadrare în firescul curgerii timpului aşa cum îl vede Dumnezeu. Azi m-am lovit de portabila cutie a milei.

Nu vreau prin această mărturie să fac o analiză critică printr-un demers comparativ cu pretenţii academice (dacă va fi nevoie voi întreprinde şi aşa ceva) al rolului şi semnificaţiei cutiei milei în Vechiul şi Noul Testament, ci vreau să trag uşor de mânecă pe presviterii (bătrânii) noştri în vederea atenţionării lor cu privire la un bun simţ normal (există şi un bun simţ anormal) ce ar trebui să împânzească întreaga activitate de pedagogie pastorală pe care aleşii noştri ţin tare mult să o respecte cu acribie, dar care – trecând de “fanatismul definitivatului”  pe care unii dintre ei îl emană şi prin transpiraţie – trebuie să recunoaştem că prezintă anumite echimoze, ce pesemne au apărut din meticuloasa (dar nu neapărat conştientă) lezare ocazională (poate chiar conjuncturală) a eticii eclesiale, a cărei primă regulă este: să nu ridici mâna pentru a îndeplini ceva, dacă ţelul şi modul lucrării tale nu sunt mântuitoare, mai precis, dacă nu sunt încadrate în modul divino-uman de vieţuire a Bisericii păstrat şi actualizat prin Duhul Sfânt şi nu prin raţiuni proprii megalomane .

Prin cele ce urmează voi încerca a trece în revistă anumite elemente necesare unei analize de subiect, pentru a vedea şi posibilele argumente pro sau contra în privinţa legănării satisfăcătoare a cutiuţei cu pricina pe sub năsucurile enoriaşilor.

Pentru început trebuie ştiut că în templele din Vechiul Testament, aceste cutii (numite şi cutii ale darurilor, ale milei, tezaure, vistierii), erau aşezate în curtea templului, în interiorul curţii femeilor. În această cutie, în formă de corn sau de trâmbiţă, se depuneau donaţiile atât pentru nevoile templului cât şi pentru operele de caritate. Termenul pe care îl avea această cutie putea să fie folosit şi pentru numirea sălii în care se păstra această vistierie, evangheliştii folosind cuvinte diferite pentru a desemna acest tezaur.

  Prin aceste prime informaţii nu doresc să fac elogiul eticii cultice vetero-testamentare, ci doar să remarc bunul simţ (adică au simţit-o bine) de a situa această încăpere în altă parte decât locul consacrat rugăciunii interpersonale a celor ce-I slujeau Dumnezeului cel viu. Iar prin această poziţionare, bine gândită, a treburilor pecuniare de factură profană (căci şi Dumnezeu are “banii” Lui cu care ne plăteşte din când în când) în afara zonei de trebuinţă evenimentelor divino-umane, deci de transformare a profanului cu implicaţii divine, ei au făcut ceea ce se cerea de la orice existenţă cultico-liturghisitoare, ce conştientizează pericolul oricărei mici sau mari abateri (prin diferite moduri) de la laitmotivul vieţuirii raportat la un Transcendent personal: stăruinţa în detaşarea de “prietenia cu lumea” (Iacob 4,4) şi cu cele ale ei.

Să nu o numim trezvie în sensul părinţilor neptici, s-o numim încercare de a stărui într-un simţământ al necesitaţii noastre vitale de o altă realitate, de un alt flux al vieţii, de o altă înţelegere a lucrurilor, de un alt cineva decât noi. Iar această stare, cel puţin în cadrul lăcaşului de cult, nu trebuie tulburată.

Persoanelor care vin să se roage, să se refacă în acest spaţiu al transfigurărilor, trebuie să li se ofere un cadru inviolabil în care să îşi desfăşoare această asceză cu multiple ramificaţii şi implicaţii. Or, inculcând cuiva o idee înainte de a-l asculta, prin forţarea graniţelor acestui spaţiu intim, poate fi letal. Iar prin expediţiile acestea ne-miloase ale profanului (vopsit ce-i drept) în zona intimităţii personale (şi aşa locuită de egocentrismele şi egogregarismele veacului) ce se vrea angajată într-un dialog ca de la creat la Creator şi implicit interuman (dialog cu însuşiri nobil-creatoare atât la nivelul umanităţii cât şi la nivelul întregii creaţii), nu se produce, pe lângă alte posibile “poveţe ale supunerii”, decât o lărgire a faliei existente deja între om şi Dumnezeu.

Această plimbare a “perceptorilor Domnului”[1], printre cei ce aşteaptă ca prin rugăciune (şi nu numai) să primească puterea mântuitoare a lui Dumnezeu, nu face decât să rupă acel râvnit sentiment de întrajutorare şi acea “experienţă comună a prezenţei şi ajutorului lui Dumnezeu resimţite datorită căldurii deosebite a rugăciunii realizate în iubirea lor întreolaltă” (Pr. Dumitru Stăniloae).

Însuşi faptul de a te plimba cu ploconaşul în timpul Axionului ori a Rugăciunii Domneşti (“Tatăl Nostru”) denotă pe lângă o crasă lipsă de respect, faptul că ploconoforii noştri nu mai sunt ancoraţi în acel timp liturgic, în acel deja şi nu încă, şi în acea stare de “sărăcie[2] ce îşi are singurătatea ei, dar o singurătate ce redă fiecărui lucru adevăratul său preţ” (Albert Camus). Iar preţul nostru e mare, e chiar El, Răstignitul nostru. Dar iată că “singurătatea” noastră este impietată de unii care nu înţeleg această singurătate, acest raport personal cu Dumnezeu (ce trebuie actualizat clipă de clipă), raport nu de puţine ori scăldat de sensul acelei întâlniri faţă către faţă cu iubitul nostru Răstignit la judecata universală şi la cea particulară, la acel ceas al demascării finale, unde ni se va cere socoteală pentru fiecare moment al singurătăţii noastre nerodnice şi pentru fiecare moment al implicării noastre nerodnice în viaţa celorlalţi. Extremele trebuie evitate, dar a fi pe calea împărătească implică şi un moment al rugăciunii în “singurătate” (Matei 14,23), iar dacă această intimitate poate fi experiată în cadrul căminului propriu, acest fapt nu exclude experierea ei în comuniunea cultico-liturgică din cadrul lăcaşului de cult. Chiar Sfântul Vasile cel Mare spune în acest sens că “rugăciunea, atunci când nu are mai mulţi părtaşi e cu mult mai slabă decât cea săvârşită împreună cu alţii. Bineînţeles că această interiorizare în cadrul comuniunii nu trebuie să implice grimase şi egotisme nedorite, dar faptul de a-l “gâdila” pe celălalt în timpul acestei slujbe revelatoare (Sfânta Liturghie) – timp de participare la punctul central al istoriei divine atins cu anticipaţie de Iisus Hristos (M. Rissi) – nu constituie pe departe un act al apropierii comunicaţionale ori de cuminecare. Slavă Domnului că cea de-a doua sferă (cea a cuminecării) asigură elementul vital zonei de comunicare!

Dacă aceşti perceptori ar purta cu ei acea chemare a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa, acel sentiment de relaţie împreună-creatoare “pentru noi şi pentru a noastră mântuire (îndumnezeire)”, atunci cu siguranţă ei nu ar mai resuscita prin prezenţa lor acel olm al grijii lumeşti de care ne-am dezis cu câteva minute mai înainte[3].

Iar dacă presviterii noştri conştienţi de aspectul paradoxal al creştinului şi deci şi de nevoile lui terestre, ar dori să sforţeze puţin libertatea omului, clarificându-i deopotrivă şi acest aspect, ar putea să facă cunoscut enoriaşilor acest lucru prin simpla “deschidere a gurii” la sfârşitul slujbei sau, dacă se mai practică undeva, în cadrul orelor de catehizare, dar în nici un caz în “timpul nostru ceresc” şi nu într-o manieră grosieră.

Nu e un lucru rău că oamenilor li se aduce la cunoştinţă şi acest fapt al nevoilor materiale, dar aşezarea lui ca piatră de poticnire într-un timp şi un spaţiu al despietririi şi al transgresării materiei, nu reflectă o gândire hristică, întru care marea şi inepuizabila piatră de poticnire este Hristos, experierea şi încercarea de a-L  înţelege şi a-L accepta fiind calea ce duce la moştenirea titulaturii de fericiţi[4]; iar acest lucru, cred eu, e suficient. Nu că m-aş simţi ofuscat, căci de mult am primit în dar „binecuvântata insolenţă faţă de cele de prost gust”, dar văd că acest adaos cultic perturbă înţelegerea normală a vieţii în Hristos, şi deci, a asumării ei, fiindcă el nu face altceva decât să se amestece (împreună cu alte elemente) în realitatea cultică, neglijând-o din interiorul ei, din zona ei de acţiune, din cadrul lăcaşului de cult. Iar relele vizibile sunt multe, căci orice kitsch îşi are efectele lui ce nu se lasă aşteptate.

Unul din efecte este acela de a contribui cu un minus la viaţa psihică a unora dintre cei ce participă la slujbele respective, prin adăugirea la lungă listă a temerilor zilnice, a încă unui element timeric. Nu de puţine ori se pot vedea persoane jenate, ce încearcă să evite contactul cu „vestitorii pecuniari” din varii motive, cel mai plauzibil fiind cel al neaverii de moment.

Un altul, ce relevă caracterul deformator al acestui adaos precum şi prejudiciul ce-l aduce adevăratei liturghisiri cultice, este acela al identificării lui cu o posibilă indulgenţă actualizată, coafată şi aşezată pe tărâm pravoslavnic. Mi se pare că prea mulţi dintre confraţii noştri ploconofili privesc acest lucru cu mai multă seriozitate decât mine. Iar faptul de a aştepta şi a pune în fiecare cutiuţă[5] câte un bănuţ (sau o bancnotă), având grijă să nu sară vreuna, duce cu gândul mult mai departe (dar din păcate în apropierea noastră, în lăuntrul nostru) spre planuri ale superstiţiosului şi deci, a magiei, a unei magii gheşeftuită, ce nu doar că falsifică sensul comun dat tezaurului „pecuniar” al adunării (cel de nevoie comună existenţei terestre) şi aşa prost înţeles de unii, ci împrumută acestuia valenţe luciferice pe care, cu siguranţă nu va conteni să şi le ceară înapoi, rupând astfel din trupul „bine-făcut” al spiritualităţii creştine autentice.

Pe lângă acestea se mai adaugă şi elementul reducţional, pe care acest adaos îl poartă în sine,cel al înţelegerii slujirii materiale a bisericii doar prin acest mod pecuniar. Cu alte cuvinte, potenţialul de slujire (fie şi cel doar material) al enoriaşilor este limitat şi educat doar la acest mono-nivel al bănişorilor lichizi, neglijând astfel vorba apostolului ce ne îndeamnă ca potrivit cu darul pe care l-am primit, fiecare dintre noi să ne punem în slujba altora ca nişte buni iconomi ai harului cel cu multe feluri al lui Dumnezeu[6].

Readuc aminte că demersul meu nu este unul al sudălmilor per tu-iste faţă de mai-marii noştrii co-slujitori şi nici unul al impunerii totalitare a unor idei ce pot părea deplasate, dar fiind caracterul lor subiectivo-speculativ. Înţeleg destul de bine datoriile noastre fraterne şi filiale incluse în viaţa creştină – viaţa trăită că o cetăţenie paradoxală – şi nu încerc a diminua necesităţile proprii cetăţii din lume, dar a le pomeni în mijlocul trăirii divino-umane, atunci când noi aşteptăm răspunsuri şi alte daruri, dăruindu-ne simultan într-un mod ce ar trebui să transfinalizeze limitele noastre socio-afective (tocmai pentru a putea să primim pe măsură darurile ce ar duce la o dinamizare benefică a acestei sfere), nu consider a fi oportun demersului liturgic.

Multe ar mai fi de spus, căci timpul e tânăr şi litera lungă. Eu însă vă doresc în continuare un cât mai radiant simţ al firescului,cu rugămintea de al manifesta după o minimă interogaţie într-o ambianţă coreligionară şi nu numai, aşa… de siguranţă.

Toate cele bune!

Andrei Codrin Bucur


[1] Personal îmi pare mai împăciuitoare varianta adoptată de cultele neoprotestante de a trece vistieria din mână în mână.

[2] În cazul nostru vezi Matei 5,3;

[3] Reamintesc că momentul apariţiei acestor ploconofori este (de cele mai multe ori) cel al începerii Axionului, incursiunea putându-se extinde chiar până la Rugaciunea Domnească.

[4] Matei 11,6

[5] Cei ce umblă cu ploconeţul pot fi de la o persoană până la trei sau chiar mai mulţi, ei situându-se unul după altul ca în formaţia unor lame ale aparatului de bărbierit.

[6] 1 Petru 4,10

 

 

 Nota redactiei: cei care vor sa faca un comentariu pe baza acestui text, sunt rugati sa o faca pe Forumul de discutii din cadrul site-ului.

2 Comments

  1. Ioan 14 iunie 2018

    Bănuiesc că acest articol destul de „stufos”, poate chiar sclifosit, se referă la acele „cutii ale milei” aflate în toate Bisericile noastre, care sunt așezate în diferite locuri. Am înțeles că în timpul Sf.Liturghii cineva merge printre enoriași să colecteze bani… Personal, nu am mai văzut acest obicei de când eram copil(prin anii ”50), care întradevăr, tulbură liniștea necesară, care și așa e vai de ea(de liniște), că pâna la sfîrșitul slujbei e o mișcare continuă, închinare la icoane(chiar și pe solee), chiar și în timpul epiclezei, fără ca preotul să atenționeze în predici acest lucru. Se pune accent mai mult pe participarea „în masă”, să fie cât mai mulți, decât pe esența participării. Așa cum avem o limbă unică, frumoasă, ar trebui, ca și obiceiurile, să nu fie precum bordeiurile. Dar noi nu putem face mare lucru, doar să ne rugăm Domnului, să-i înțelepțească pe cei îndreptățiți să „zidească” și biserici vii, nu numai de piatră…

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *