LOADING

Type to search

Scurte lămuriri despre Săptămâna Luminată

Ortodoxie si traire

Scurte lămuriri despre Săptămâna Luminată

Share

Dacă Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, cea dintre Florii şi Înviere, poartă pecetea întunericului, fiind una de cernită reculegere şi de compătimire cu Hristos. săptămâna de după Înviere, numită Săptămâna Luminată, poartă pecetea strălucirii dumnezeieşti, fiind una de binecuvântată bucurie: postul de şapte săptămâni s-a încheiat şi toată firea e pătrunsă şi transfigurată de taina Învierii: “Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine-a răsărit! Saltă, saltă de-acum şi te bucură, Sioane, iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău!” (Axionul Învierii).

Între tradiţia bisericească…

Cum în vechime Sfânta Taină a Botezului era săvârşită cu precădere în noaptea Învierii, cei botezaţi erau numiţi “luminaţi” şi purtau haine albe în toată săptămâna imediat următoare, care s-a şi numit, şi de aceea, Săptămâna Luminată. Până azi a rămas obiceiul ca preoţii să poarte în acest răstimp veşminte albe, de sărbătoare.

Într-adevăr, totul stă semnul luminii pascale, iar Săptămâna Luminată începe chiar cu marea chemare sacerdotală “Veniţi de luaţi lumina!”, ce simbolizează trecerea de la întunericul morţii la lumina învierii şi vieţii veşnice: “Acum toate s-au umplut de lumină: cerul şi pământul şi cele de sub pământ”. Toate lumânările se aprind de la o singură lumânare, toată făptura se primeneşte din şi întru Hristos, Lumina Lumii. De-acum şi până la Înălţarea Domnului, timp de 40 de zile, la Liturghie se cântă Axionul Învierii (“Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime…”), iar credincioşii îşi dau bineţe cu salutul pascal: “Hristos a înviat!” – “Adevărat a înviat!”.

Lumina este întruchiparea şi expresia supremă a bucuriei. Credinţa demult răspândită este că de-a lungul acestei săptămâni porţile Raiului stau larg deschise, fapt evocat şi de ţinerea slujbelor din Săptămâna Luminată cu Uşile Împărăteşti date deoparte: privirea spre altar – spre taina de dincolo – nu mai este de nimic împiedicată. Iar totul se conformează acestui regim al bucuriei descătuşate şi dezmărginite: slujbele, axate pe Învierea cea de a treia zi, sunt diferite de cele din restul anului (acum începe perioada Penticostarului – una dintre cele trei mari diviziuni ale anului liturgic, alături de perioada Octoihului şi de cea a Triodului), de acum şi până la Rusalii (Cincizecime) nu se stă în genunchi şi nu se fac metanii, ci doar închinăciuni, miercurea şi vinerea au regim de “harţi”, parastasele sunt suspendate (până după Duminica Tomii), iar slujbele de înmormântare au o rânduială aparte, se crede că cine moare în acest interval – şi mai ales în cele trei zile de Paşti – merge de-a dreptul în Rai (“În această săptămână, cerul este deschis, până la Ispas. Cine moare e fericit, căci merge drept la Dumnezeu” – Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român), iar cel care se naşte acum este, zice-se, un om “norocos” pentru toată viaţa (şi mai abitir dacă i-a fost dat să se nască la prima bătaie de clopot de după Înviere).

În vinerea din Săptămâna Luminată este aşezat de Biserică şi praznicul Izvorului Tămăduirii – Hristos cel înviat este Tămăduitorul Suprem şi izvorul oricărei biruinţe a vieţii asupra morţii – şi se obişnuieşte ca, după otpustul Sfintei Liturghii, să se săvârşească slujba sfinţirii celei mici a apei.

… şi tradiţia populară

Duminica Tomii, care încheie Săptămâna Luminată, este numită în popor şi “Paştele cel mic”, iar de ea se leagă numeroase tradiţii populare, cum ar fi aşa-zisul “Paşte al blajinilor”. Blajinii – numiţi pe alocuri şi rocmanii sau rugmani – ar fi un neam de creştini ce locuiesc hăt, peste mări şi ţări, pe unde trece Apa Sâmbetei, care cică ar ocoli de trei ori pământul, “ca un şarpe făcut de trei ori colac”. Ei s-ar trage, zic unii, din cei care, atunci când Moise a despicat marea cu toiagul, n-au apucat să treacă pe celălalt mal. După alţii, ar fi locuitori de pe „tărâmul celălalt” adică dintr-un fel de “lume paralelă”, cum am zice noi astăzi), oameni blânzi şi rugători, cu trai primitiv, dar sănătos (n-au case, căci pe la ei este mereu cald; umblă goi şi se hrănesc cu poame; bărbaţii nu se întâlnesc cu femeile lor decât o dată pe an, la Paşte; în loc de înjurături, ei zic: “Du-te la Domnul!” şi “Vino la Domnul!”; când mor, se duc direct în Rai). Cum însă nu sunt pricepuţi să socotească zilele, ei n-ar şti, sărmanii, când pică Paştele, dacă româncele noastre nu le-ar da de veste aruncând pe râu în jos coji de ouă roşii. Cojile ajung la ei cam  ntr-o săptămână şi atunci sărbătoresc la rândul lor Paştele ca toţi creştinii, înfruptându-se cu ce-a mai rămas în găoacele acestor ouă. Legendele despre blajini sunt răspândite mai ales în părţile de nordvest ale ţării, iar originea lor este încă nedezlegată.

Tot peste Duminica Tomii se suprapune şi obscura sărbătoare folclorică a Mătcălăului (despre care se spune prin unele părţi că ar fi “fratele mai mic al Paştelui”). Nevăzut oamenilor păcătoşiţi, Mătcălăul ar fi o făptură itinerantă, jumătate omenească, jumătate îngerească. Se face pomană pentru morţi, iar tinerii o ţin ca zi a înfrăţirii, care se poate face “pe păr”, “pe sânge”, “pe cruce”, “pe pâine”, “pe pai”, “pe datul mâinii” etc. Pentru frăţia “pe păr”, bunăoară, viitorii “fraţi” sau viitoarele “surori” îşi rup câte un fir de păr şi le îngroapă laolaltă, zicând: “Să fim fârtaţi/ surate până la moarte!”. Pe alocuri este invocat Mătcălăul însuşi (după nume, parcă un fel de spaţiu matricial personificat): „Mătcălău, Mătcălău,/ Roagă‑te lui Dumnezău/ Să ne ferească de rău,/ Că şi noi, cât vom trăi,/ În tot anul te-om cinsti/ […] Că mătcuţe ne‑om numi/ Până-n lume vom trăi!”.

În Joile Verzi (cum numeşte tradiţia populară următoarele nouă joi de după Paşti), dacă se vrea să plouă la timp şi să nu bată piatra, trebuie să nu se lucreze. În prima Joie Verde, cea din Săptămâna Luminată, în unele locuri există tradiţia Paparudei/Paparudelor (ca şi Caloianul, scenariu ludicomagic pentru aducerea ploii). O ceată de fetiţe (uneori doar una singură) poartă pe pielea goală un fel de fustiţă din frunze verzi, cel mai adesea de brusture, dar şi alte accesorii (cunună de bozii şi panglici colorate, îndeobşte roşii), dansând aşa din casă în casă, dar şi pe la fântânile de obşte, bătând din palme sau pocnind din degete, în timp ce asistenţa cântă: “Paparudă, rudă,/ Vino de ne udă…” etc. Paparudele sunt stropite bine cu apă rece, se prefac a fugi, dar revin cu urări de noroc şi belşug, iar lumea le răsplăteşte cu felurite daruri: bani, alimente, accesorii vestimentare. La urmă, “straiul” vegetal e “dat pe apă” şi se încinge câte-o petrecere de fete şi flăcăi. Credinţa nestrămutată este aceea că “fetiţele deschid ploiţele”…

Răzvan CODRESCU

1 Comment

  1. Dana Turcu 13 aprilie 2018

    Este pacat sa speli ufe in Joia Luminata?

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *