Secularizarea propune idei creştine care au devenit nebune

Despre omul de astăzi din Biserică, între Iisus Hristos, existenţialism şi secularizare

Una dintre problemele cu care Biserica se confruntă în prezent este problema seculărizarii, care, odată cu epoca modernă, a devenit din ce în ce mai presantă. Lumea are impresia că ea nu există. De ce? Pentru că este un lucru nevăzut, dar mai ales pentru că plantează în inimile oamenilor ideea că dacă sunt fericiţi aici pe pământ, atunci nu le mai trebuie viaţa viitoare, nu le mai trebuie Dumnezeu, nu le mai trebuie o comuniune adevărată cu ceilalţi, nici chiar cu Iisus Hristos, ci doar legături de afaceri, din care să aibă un câştig. Toate valorile spirituale creştine revelate de Sfânta Treime sunt transformate în valori cu caracter uman, negându-se caracterul lor revelator. Pe vremea comunismului, sau a altor curente nefavorabile creştinismului, credincioşii învăţaseră să se ferească de el! dar secularizarea este greu de observat şi aşa cum spune profesorul Jean-François Colossimo în interviul de faţă, ea nu face martiri. Lumea nu se simte ameninţată de ea crede chiar că este un lucru normal, fără să ştie de fapt că ea corupe sufletul.

Secularizarea apare odată cu descoperirea omului ca raţiune autonomă

Aşa cum se întâmplă destul de des, realitatea a apărut înaintea cuvântului. El este mai degrabă un cuvânt filosofic. În secularizare intră termenul secol din limba latină. Ideea care se regăseşte în spatele lui este că într-un fel, în relaţia existentă în mod general între Împărăţia lui Dumnezeu şi lume, între Biserică şi lume, întreg registrul simbolic, întreg registrul sfinţeniei, puţin câte puţin se transformă de fapt într-un spaţiu laicizat, un spaţiu public, se pierde dimensiunea transcendenţei divine, tot ceea ce era în ordinea verticalităţii se pune în ordinea orizontalităţii, tot ceea ce era în ordinea imuabilului se pune în ordinea transformării. Secularizarea începe în mod real, sau o putem data, odată cu Renaşterea, atunci când se trece de la un univers închis la un univers infinit, atunci când, în mod evident, omul devine într-un fel centrul lumii. Există o legătură foarte profundă între secularizare şi umanism, deoarece umanismul va presupune că efectiv toate regulile şi toate legile revelate contează mai puţin decât legile pe care omul şi le poate da sieşi.

Fenomenul se accelerează odată cu Iluminismul, unde omul se descoperă ca o raţiune autonomă, îşi impune chiar el însuşi legea sa în mod definitiv. Plecând de aici, se creează un conflict între credinţă şi raţiune, în mod particular în Occident unde scolasticii latini au încercat să unească credinţa cu raţiunea. Începând cu secolul al XVIII-lea, credinţa este trimisă într-un spaţiu subiectiv, acesta este fenomenul credinţei, al diversităţii credinţelor şi al punerii chestiunii credinţei, ceea ce duce la o formă de pozitivism în secolul al XIX-lea care face ca omul să se viseze demiurgul lui însuşi: îşi împropriază puteri prometeice şi se vede într-un anumit fel dumnezeu. De asemenea, începutul secularizării poate fi identificat fie în orizontul social unde se voia crearea unui om nou, fie în domeniul tehnic, fie sub forma imperialismului occidental, faţă de cultura mondială, în noţiunea de progres. Doar că, prin marile catastrofe ale secolului al XX-lea, ca Auschwitz, Nagasaki, Hiroshima, omul descoperă toată latura obscură şi aducătoare de moarte a raţiunii fără Dumnezeu.

Creştinismul secular pierde legătura cu Revelaţia, devenind o religie fără conţinut

Putem spune că secularizarea este încă în evoluţie. Or, atunci când ne uităm la această evoluţie, trebuie să citim, împreună cu filosoful german Carl Schmidt, un gând care a fost discutat în nazism, dar care este interesant asupra acestui punct de vedere, şi anume că toate marile idei politice ale lumii moderne sunt de fapt noţiuni teologice laicizate, secularizate, şi că, într-o oarecare măsură, atunci când critica modernă acuză Biblia de a conţine stări de antropomorfism, în final există mult mai mult teomorfism în modernitate decât există antropomorfism în Biblie.

Una dintre dificultăţile secularizării este că, aşa cum zicea Chersterton, un mare gânditor catolic britanic, lumea este plină de creştini, dar de creştini care au devenit nebuni. Adică o primă idee pe care o putem trage de aici este că raportul care a existat la început între creştinism şi modernitate (modernitate raţională, anticreştină, acreştină) ascundea de fapt un proces mult mai complet şi dinamic, ştiind că discursurile atee erau şi ele tot discursuri religioase, în sens general legat de ceea ce este religios, adică de invizibil, de transcendent (acest lucru este tipic şi comunismului, care a fost şi el un fel de biserică, care avea un Papă al său, profeţi, ierarhie, catehism, rituri ale sale, liturghii ale sale, excomunicaţi, eretici ai săi, credincioşi ai săi). Trebuie să ţinem cont că secularizarea este un fenomen complex. Nu este vorba, de fapt, în secularizare de o opoziţie radicală faţă de creştinism, ci mai degrabă de o formă paradoxală de creştinism în devenire, în care creştinismul pierde legătura sa cu Revelaţia pentru a deveni un fel de religie occidentală mondializată, o religie fără conţinut, toate ideile creştinismului devenind idei abstracte. Câteva exemple: primul a fost dovedit de către Tocqueville. Introducând universalitatea fiinţelor umane la ceea ce Sfântul Apostol Pavel zice: „nu mai există iudeu, nici elin, nici sclav, nici bărbat, nici femeie, ci toţi suntem una în Iisus Hristos” (Galateni 3, 28), el introduce un principiu de egalitate, care va duce la democraţie.

Secularizarea propune idei creştine care au devenit nebune

Omul s-a dezvoltat, s-a subiectivizat total de orice comportament. Putem zice că emergenţa persoanei, care este un lucru dificil în creştinism, a adus chestiunea individului. Putem să opunem persoana individului în sensul în care în creştinism persoana este concepută în comuniune, comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, şi recunoaşte un caracter unic fiecărei persoane. Iar acum, acest caracter unic, fiecare persoană şi-l revendică în mod individual, nu în comuniune cu ceilalţi, cu Dumnezeu sau cu adevărul, ci ca un individ care este liber în toate alegerile sale. Deci putem zice că acesta este momentul secularizării. Este exact ceea ce zicea Chesterton, idei creştine dar care au devenit nebune. Aceasta este o dimensiune care trebuie bine înţeleasă. Dacă vedem secularizarea ca un duşman, trebuie să ţinem cont că este un duşman care a fost produs pe lângă cultura creştină, este un duşman interior. De aici şi dificultatea de a lupta contra secularizării, odată pentru că este o mişcare istorică începută de la Renaştere şi care a continuat până în prezent, şi în al doilea rând pentru că este un fenomen foarte complex. Nu trebuie confundată secularizarea cu laicitatea. De exemplu, Statele Unite ale Americii sunt o ţară foarte puţin laică, unde bisericile joacă un rol fundamental, dar o ţară foarte secularizată. De aici obţinem un alt sens al secularizării, şi anume că secularizarea presupune abolirea eshatologiei. Mai înainte trebuie spus, este adevărat, o zic într-o manieră mai simplistă, că nu mai există o altă lume, alte imperii mondiale sau politice, într-o manieră paradoxală, pentru că chiar nu mai există o altă lume. Lumea, pământul este cunoscut în întregime astăzi, nu mai este nimic de descoperit, şi nici nu există o altă lume, în sensul în care într-o lume viitoare oamenii să se vadă în raport cu lumea aceasta. Timpul a luat lăţimea proprie: timpul vieţii terestre, al vieţii biologice. Prin asta, într-un final, oamenii există şi le este din ce în ce mai greu să existe în raport cu cele invizibile, în raport cu proiectările eshatologice. De exemplu, creştinismul american este foarte viu, dar este şi foarte puţin eshatologic. Este aici şi acum când trebuie să devii un om regenerat, când trebuie experiat binele pe care Dumnezeu ţi¬-l dăruieşte şi nu se are în vedere un timp eshatologic. Deci secularizarea este această noţiune de fericire individuală, aici şi acum, în subiectivitatea alegerii, pentru că secularizarea, de fapt, a avut stări în care fiecare persoană iese din ansamblul ei de apartenenţă şi îşi poate afirma libertatea sa necondiţionată.

Secularizarea antrenează crispări de identitate

Această întrebare ne pune multe probleme atunci când analizăm secularizarea aşa cum am făcut¬ eu până acum, arătând rădăcinile ei creştine. Din cauza aceasta ne este şi foarte dificil să definim creştinismul astăzi, deoarece oamenii au impresia că trăiesc deja într-o atmosferă creştină şi postcreştină. Ei sunt pentru egalitate, sunt pentru iubire, sunt pentru libertate, sunt pentru toate aceste valori care îşi au izvorul şi au supravieţuit în timp datorită creştinismului, dar vor să le trăiască pentru ei înşişi, iar atunci când le zicem că de fapt creştinismul le cere altceva, acest altceva nu este înţeles. De ce? Pentru că secularizarea nu dă un orizont veşnic, ea prelungeşte timpul, dar nu dă nici o perspectivă a Împărăţiei Cerurilor, ci pe cea lumească. Punând pe fiecare în faţa lui însuşi, ea promite astfel o atomizare a omului şi a circumstanţelor sale. Aşadar ea provoacă o atomizare a omului ca persoană, pentru că omul, bărbat şi femeie, nu au fost niciodată fiinţe atât de psihologice şi cerebrale ca astăzi. Ea promite de asemenea o atomizare a marelui corp în care oamenii se înscriu, pentru că azi naţiunea, familia, branşa din care facem parte, locul naşterii toate acestea sunt noţiuni foarte mobile. Nu mai există noţiunea de fixitate. Încă o dată, într-o oarecare măsură, este o formă de reuşită inversată a programului Sfântului Apostol Pavel. Putem fi azi totul pentru toţi. În mod simplu nimeni nu mai ştie cine este, de unde o puternică criză de identitate şi de unde secularizarea antrenează crispări de identitate extrem de puternice cu întăriri integriste în marile forturi colective. Preoţii, profesorii, soldaţii sunt în prezent disperaţi pentru că forma lor de angajament, o formă de angajament în serviciul celorlalţi, apare celorlalţi ca o sumă de angajamente personale pe care le fac pentru fericirea lor proprie şi pentru propria lor construcţie psihologică, pentru propria lor istorie. De fapt, şi mulţi dintre ei au început să creadă asta. Este o formulă de genul: dacă eşti fericit aşa, fă ce vrei. Putem fi mândri că aparţinem unei naţiuni, dar nu suntem obligaţi să ne asumăm toate erorile, putem fi mândri că studiem într-o anumită limbă în sistemul din care facem parte, dar putem descoperi că există alte limbi şi alte culturi.

Secularizarea nu face martiri, nici mucenici

Putem fi mândri de a fi în Biserică, pentru că iubim Biserica, dar nu putem tolera ca ea să devină un fel de comunitate divizată în facţiuni, vezi secte, care nu mai are nimic de zis în lume şi care se închide în ea însăşi. Secularizarea este o provocare, cea mai grea provocare, pentru că ea nu face martiri. În ceea ce priveşte limbajul şi ceea ce creştinii au de zis, se aseamănă mult limbajului celor care sunt secularizaţi, pentru că limbajul lor, chiar dacă nu zice acelaşi lucru, provine din acelaşi vocabular, cel al creştinismului. De aceea este o adevărată provocare.

În privinţa sfinţeniei, Ortodoxia are o mare şansă, aceea că în secularizare există câteva criterii care sunt interesante: faptul experienţei personale, faptul concordanţei între vorbe şi gesturi, fapte, distrugerea ierarhiei sociale, funcţia mărturiei (vedem bine că marile figuri creştine contemporane sunt şi martori ai lui Dumnezeu) şi, în sfârşit, un fel de capacitate de universalitate. Şi acesta a fost mereu modelul sfinţeniei în lumea ortodoxă. Stareţul (în limba franceză cuvântul stareţ provine din limba rusă şi şi-a păstrat conotaţia lui principală de sfânt, de călugăr sau pustnic, persoană cu puteri speciale ca prooroc, taumaturg) prin excelenţă este cineva care se fondează pe experienţa personală, care nu este în ierarhie, care este capabil să primească pe toată lumea şi care are o funcţie de martor, care nu impune reguli sau legi, doctrine sau dogme, dar care este în relaţie. Deci putem zice că modelul sfinţeniei ortodoxe, şi aici în mod paradoxal, este foarte adaptat timpului secularizării, în orice caz în mentalitate.

Despre Democraţie şi secularizare

Democraţia este un imens succes al creştinismului. Dar creştinismul se dizolvă de asemenea în democraţie, petru că democraţia, la un moment dat, se poate întoarce împotriva creştinismului. Un al doilea exemplu, care ne ajută să vedem secularizarea într-o manieră mai complexă, este că, în noţiunea de mariaj, care este o noţiune arhaică, creştinismul introduce o noţiune de patrimoniu, de filiaţie, de asociere a binelui, introduce caracterul unic al fiecărei persoane, caracterul unic al legăturii iubirii. Iar această legătură a iubirii, vedem că astăzi este revendicată de cei care zic, de exemplu: eu divorţez pentru că iubesc pe altcineva, sau de homosexualii care reclamă recunoaşterea unirii civile homosexuale de tip marital. Aceasta este de asemenea una dintre victoriile paradoxale ale creştinismului, pentru că, instalând egalitatea, creştinismul a adus democraţia, instalând întâietatea iubirii, creştinismul a adus societatea în care ne regăsim azi, în care preferinţa subiectivă trebuie să fie totalmente respectată. Când zic victorie paradoxală nu zic asta ca şi când creştinismul, în calitatea sa de mişcare istorică, de cultură, de civilizaţie, ar fi programat asta, ci pentru că astăzi creştinismul poate să-şi revendice faptul că iubirea are întâietate asupra oricărui alt lucru. Un alt exemplu, este, evident, cel al drepturilor omului; drepturile omului sunt inconfundabile pentru că regăsim teoria teologico-juridică a războiului, a războiului just, a universalităţii fiinţei umane, a respectului fundamental al fiecărei conştiinţe, a libertăţii de expresie, a libertăţii de adeziune, de credinţă. Evident că azi nu mai servesc acestor lucruri. Câteodată, chiar drepturile omului servesc la a împinge Biserica creştină de a nu respecta aceste drepturi.

Secularizarea este o schimbare, o inversare a ideilor teologice în idei politice. Naţionalismul este figura ortodoxă a secularismului. Câteva caracteristici: în primul rând inversarea ideilor teologice în idei politice, în al doilea rând lumea ca singur orizont, în al treilea rând supremaţia individului asupra întregului colectiv, a întregii legi, şi contractualizarea. Apoi un alt sens al secularizării este de asemenea o lume liberală a belşugului şi bunăstării. Acest lucru este foarte vizibil, de exemplu, în ştergerea noţiunii de suferinţă. Înainte, noţiunea de suferinţă avea un caracter mântuitor, iar astăzi căutăm pe atât cât ne este posibil ca naşterea şi moartea să fie evenimente fără suferinţă, ca viaţa să fie fără suferinţă, de unde şi importanţa psihoterapiei, care ne arată că individul a devenit rege.

Fericirea terestră ca scop în sine – o ţintă a secularizării

Aici sunt două probleme distincte. Un prim aspect apare datorită faptului că lumea aceasta este singurul orizont şi că fericirea este un scop în sine, iar secularizarea dezvoltă o atitudine consumatoare, o societate a consumului, a consumului de tot, de orice, de bunuri materiale, de iubire sub diverse forme (pornografie, erotism), dar, de asemenea, câteodată şi a consumului religios. Este foarte interesant că pe internet găsim multe site-uri pornografice, dar şi multe site-uri religioase integraliste. Deci şi religia poate deveni un obiect al consumului, este tot o chestiune ce ţine de secularizare. Putem fi împotriva secularizării, ca principiu, dar să ne conducem într¬-o manieră secularizată în raport cu religia. Adică să căutăm într-o manieră individuală bunăstarea sa particulară pentru a-şi asigura o viaţă confortabilă. Vedem chiar că, în raport cu această consumaţie, secularizarea naşte copii paradoxali. Un exemplu: ecologia, cea care vrea sa pună o formă în acest fel de demenţă consumatoare, care vrea să redescopere pământul ca o grădină, omul ca un grădinar, ca un fel de mici dumnezei sau demiurgi, capabili să modeleze tot, să lucreze, să creeze. Şi aici există rădăcini creştine foarte puternice.

O altă chestiune este cea a puterii politice. Aici se disting două puncte: primul este că Sfinţii Părinţi s-au opus într-adevăr puterii politice, Sfântul Vasile al Cezareei asupra problemei arianismului, Sfântul Ioan Gura de Aur la curtea imperială din Constantinopol, Sfântul Maxim Marturisitorul care a fost şi pedepsit pentru asta şi este modelul cel mai convingător, ca să nu mai vorbim de epoca iconoclastă. Dar nu trebuie zis că modelul unui Sfânt Părinte este să se opună puterii politice, ci doar atunci când este nevoie. Patriarhul Atanasie la Bizanţ a făcut o mare reformă chiar înainte de problema palamită a energiilor divine necreate, în secolul al XIV-lea; sau Mitropolitul Filip care a murit asasinat în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic în Rusia. Al doilea punct: problema Ortodoxiei este că începând cu secolul al XVI-lea ea a cunoscut o formă de captivitate politică. Deja problema este că botezul (încreştinarea) popoarelor ortodoxe nu a putut să urmeze pe cel al popoarelor latine. Bizanţul dă un rezumat concis al creştinării de etnie, de limbă, care nu este o experienţă asemănătoarea cu cea a Vestului. Există o distincţie între ele. Mai târziu, asupra celor din Est au ajuns otomanii cu sistemul lor, care făcea din apartenenţa religioasă şi o apartenentă etnică, lingvistică. Apoi au ajuns, pentru că trebuia să se elibereze de imperiul Otoman, modelele Occidentale, revoluţia naţională. Apoi a venit comunismul care a folosit, pentru a supravieţui, argumentul naţional. Şi deci în aceste experienţe ale popoarelor ortodoxe, experienţe extrem de dificile (în mod contrar ideii răspândite, este o lume a martirilor), a fost şi o experienţă foarte complicată cu puterile politice. Aici intervine un principiu al laicităţii care nu este urmat de cel al secularizării, de a şti că Biserica este câştigătoare dacă ţine distanţa faţă de stat, că Biserica asumă viaţa popoarelor şi le apără în faţa statului. Iar aici este o lecţie nouă născută din Kremlin, de la Zidul Berlinului, din anul 1989. Văzută de Europa de Est, secularizarea înseamnă dispariţia creştinismului, atât ca factor politic cât şi social. Iar în Europa de Est nu se poate trăi aşa, deoarece cultul şi cultura sunt amestecate în mod intim, iar poporul recunoaşte valorile sale religioase. În acelaşi timp, Biserica nu a aşteptat mare lucru din partea statului. Deci putem zice că în Est Biserica Ortodoxă a diverselor naţiuni are o dublă provocare: de a se rupe de trecutul lor, care este des un trecut oribil şi care este într¬-un raport de tortură cu statul, şi, în acelaşi timp, trebuie să pregătească viitorul, pentru că integrarea în Uniunea Europeană, influenţa occidentală, puterea pieţei fac ca şi populaţiile tradiţionale ortodoxe să fie şi vor fi de asemenea supuse unei secularizări intense. Şi dacă Bisericile ţărilor de Est nu vor să aibă aceeaşi soartă ca cele occidentale, trebuie să „inventeze” ceva.

“Omul cel puternic” devine căpetenia celor nelegiuiţi

În altă ordine de idei, lumea aceasta, cosmosul întreg este creaţia binecuvântată a lui Dumnezeu – Tatăl, care a fost răscumpărată de Dumnezeu – Fiul şi sfinţită de către Dumnezeu – Duhul Sfânt şi deci, este „casa Tatălui”, „casa părintească”. Aşa a fost creată ea dintru început, având această destinaţie: a comuniunii şi sfinţirii însă noi, oamenii ulterior, am schimbat şi transformat această casă a binecuvântării, îndemnaţi fiind de vrăşmaşul – diavol, într-o peşteră de tâlhari (Mat. 21, 13; Luc. 19, 46), în care cel rău a devenit puternic, „omul cel puternic”, căpetenia celor nelegiuiţi, a tâlharilor (Mat. 12, 29). Cu toate acestea, Dumnezeu, ca Părinte şi Tată al oamenilor, nu a părăsit lumea, ci în virtutea dragostei proniatoare, şi-a trimis Fiul, pe Iisus Hristos Dumnezeul – Om şi Mântuitorul care a intrat în „peştera tâlharilor”, „în casa omului puternic”, adică a satanei, şi a acceptat moartea pe Cruce, legându-l în acest mod, pe omul cel puternic al zilei, şi deposedându-l de bunuri (Mat. 12, 29) şi, prin moartea pe Cruce, „l-a învins pe cel care deţine împărăţia morţii”, pe diavol (Evrei 2, 14).

În momentul în care Domnul nostru Iisus Hristos l-a biruit pe diavol şi era răstignit pe Cruce – dovada acestei victorii era deja cuvântul Său adresat tâlharului ajuns la starea şi la măsura pocăinţei: „Adevărat îţi grăiesc ţie, căci astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luc. 23, 43) – moment în care, de-a dreapta şi de-a stânga erau răstigniţi doi tâlhari. Amândoi erau răufăcători şi ambii erau răstigniţi pe cruce ca tâlhari primejdioşi. Concret vorbind, nu era nici o deosebire între ei. Totuşi, unul dintre ei îl acuză şi îl învinovăţeşte pe Dumnezeul răstignit împreună cu ei, dar celălalt îl recunoaşte şi îl mărturiseşte: „Unul dintre tâlharii supuşi chinului Crucii Te acuză, în timp ce al doilea Te recunoaşte ca Dumnezeu”, spune Sfântul Andrei Criteanul în Marele Canon. Crucea Mântuitorului Iisus Hristos a fost în acel moment judecata lumii întregi, în persoana celor doi tâlhari: „Acum este judecata lumii” (Ioan 12, 31). În acel loc şi în acea vreme, lângă Crucea lui Hristos a fost judecată întreaga umanitate, toţi oamenii, în persoana celor doi tâlhari. Nu este, deloc, o exagerare sau o inovaţie ci o constatare căci noi suntem cu adevărat cei doi tâlhari, noi toţi, şi aceasta este realitatea noastră. Fiecare dintre noi se află de-a dreapta sau de-a stânga lui Hristos. Fiecare dintre noi se află fie în postura tâlharului care se mărturiseşte şi se pocăieşte fie în cea a tâlharului necredincios şi blasfemiator. Noi suntem cu toţii păcătoşi „căci cel zice că păcat nu are, acela mincinos este”, şi avem fiecare crucea noastră, stăpâniţi fiind de păcat şi de moarte. În această privinţă ne asemănăm între noi fiind aceeaşi, cu toţii. Diferenţa dintre cei doi tâlhari este una fundamentală dar nu constă în faptul că unul dintre ei era mai puţin răufăcător decât celălalt, ci pentru faptul că, iată, cu toate că a fost răufăcător, chiar acolo pe cruce era om, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; a rămas om, în pofida nelegiuirilor şi a păcatelor sale şi, din acest motiv, L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Cerurilor” (Luc. 23, 42) – lucru pe care trebuie să-l facem şi noi în momentul recunoaşterii păcatului când, în duhul pocăinţei aflându-ne, suntem chemaţi să-I cerm lui Dumnezeu să fie milostiv nouă, păcătoşilor!… Celălalt tâlhar, care L-a acuzat pe Hristos – tocmai în momentul în care Acesta, ca Dumnezeu – Om era răstignit „pentru noi şi pentru a noastră mântuire” – acesta nu era doar un acuzator al lui Dumnezeu, dar şi un învinuitor al omului luat drept creaţia divină, pentru că el învinuieşte şi blasfemiază în acesta omul ca şi chip al lui Dumnezeu. Altfel spus, el făcea lucrarea diavolului – blasfemiatorul şi profanatorul: îl blasfemia pe Dumnezeu în preajma oamenilor şi invers, adică pe oameni în preajma lui Dumnezeu. În acea clipă, Crucea lui Hristos a fost totodată judecata şi mântuirea pentru cei doi tâlhari şi, în persoana lor, pentru întreaga umanitate. „În mijlocul celor doi tâlhari se găsea Crucea Ta, o Hristoase, drept criteriu al dreptăţii; unul dintre cei doi tâlhari coboară în iad prin greutatea blasfemiei sale, celălalt fiind iertat de păcatele sale şi înălţat spre cunoaşterea teologiei”

În aceste clipe, dintre aceşti doi oameni ce se aflau în aceeaşi situaţie cu acelaşi verdict, avem unul care îl mărturiseşte pe Dumnezeu şi îşi dobândeşte mântuirea ca om (este ceea ce înseamnă teologia în sensul deplin şi autentic al cuvântului), şi un altul care îl acuză şi îl blasfemiază pe Dumnezeu (iată o latură şi o consecinţă a secularizării) şi, prin aceasta, îşi tăgăduieşte mântuirea ca om (pentru că, fără Iisus Hristos, nu există nici om în adevăratul sens al cuvântului, nici mântuire – ieşind aici în evidenţă, aspectul soteriologic şi eshatologic al vieţii persoanei). Potrivit acestui principiu putem zice că istoria întreagă a umanităţii, şi a fiecăruia dintre noi, este deja anticipată, judecată şi manifestată, mai puţin prin faptele noastre personale, cât mai degrabă prin Crucea şi atitudinea noastră faţă de Hristos cel răstignit şi înviat . Din acest motiv, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că în taina Crucii şi a Învierii este ascuns „destinul” (vocaţia) lumii şi a oamenilor.

Drumul în istoria umanităţii este parcurs între „apocalipsă” şi „judecată”

În profunzimea sa, istoria umanităţii şi a fiecărei persoane este un fel de „apocalipsă”, de „judecată”, o revelaţie şi o manifestare a faptului că se duce o luptă permanentă în jurul problemei lui Hristos, în jurul adevăratului Dumnezeu. În faptele şi evenimentele cotidiene ale vieţii umanităţii şi a fiecăruia dintre noi se îndeplineşte şi se hotăreşte „destinul” final al oamenilor, după principiul atitudinii lor faţă de Dumnezeu – Omul Iisus Hristos. Începând cu cei doi oameni supuşi păcatului şi delaţiunii morale, lângă Crucea lui Iisus Hristos se petrece şi se consumă toată istoria şi întreg „destinul ori soarta” oamenilor fiecărei epoci şi, în consecinţă, sunt judecate faptele noastre „de acelaşi judecător” (Luc. 23, 40) acum, precum şi la a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, existenţa fiecărei persoane, fiinţa, menirea şi istoria sa, în orice situaţie sau atitudine, este judecată în faţa lui Hristos, a prezenţei Domnului, în Iisus Hristos, adică este judecată pe temelia cea veşnică a lui Hristos şi a atitudinii faţă de El!…

În momentul în care noi nu mai cugetăm la aceste adevăruri şi realităţi existenţiale ajungem la secularizarea contemporană, în cadrul căreia „omul de astăzi nu se mai gândeşte la îndumnezeire şi este arareori preocupat de propria lui „sfinţire”. Aceştia sunt termeni ce au dispărut din fondul principal de cuvinte al limbii române.” Iată secularizarea care a dus la situaţia (de-a dreptul disperată) în care până şi „Statul depune eforturi pentru o oarecare „umanizare” a societăţii, adică pentru instaurarea în societate a unei armonii care să permită convieţuirea paşnică între indivizi. S-a coborât astfel foarte mult ştacheta, s-au coborât exigenţele. Dacă societatea Evului mediu avea drept ideal social sfinţirea oamenilor, lumea de azi se mulţumeşte cu „umanizarea” lor. Trăim într-o lume descreştinată, care a abandonat treptat, treptat, valorile creştine. S-au mai bine zis, trăim într-o generaţie de oameni care niciodată nu le-a cunoscut şi acceptat deplin conştient. Oamenii nu sunt descreştinaţi, pentru că, poate, n-au fost niciodată creştini. Lumea de azi trebuie mai întâi reîncreştinată, reataşată de valorile creştine, şi sensibilizată la valorile rafinate ale ortodoxiei…”

Cu alte cuvinte, secularizarea manifestă o relativizare a valorilor comunitarului prin accentuarea rolului pe care individul – nu persoana – îl are în masa din care se constituie societatea, de unde şi caracterul mult mai evaziv al răspunderilor întemeiate pe datul de chip al lui Dumnezeu, pe libertate şi conştiinţă. „Paradoxal, deşi se urmăreşte prin structurile de stat şi prin cele suprastatale împlinirea unui număr foarte mare de responsabilităţi ale omului modern – un revers al „drepturilor omului” – acestea nu privesc decât raporturile juridice pe care el le-a primit ori şi le-a asumat, nicidecum pe cele morale sau ontologice. Omul îşi pierde sensul vertical al referinţelor sale şi se rezumă în primul rând la cele de pe orizontală, puse la dispoziţie de către semen ori instituţii, ambele prin intermediul societăţii, ale cărei amprente sunt tot mai necreştine…” Aşadar „postmodernitatea şi, împreună cu ea, secularizarea, îi solicită creştinului o conştiinţă aparte prin lucrarea căreia se afirmă accentuarea lucrării responsabilităţilor, de la modul în care sunt receptate până la îndeplinirea de care este nevoie să se bucure, căci numai conştiinţa răspunderii întăreşte raportul persoanei cu aproapele şi cu Dumnezeu, înlăturând individualismul accentuat şi ruperea de relaţie.”

Ortodoxia are soluţii, răspunsuri concrete şi eficiente la stările secularizării

În consecinţă, responsabilizarea acţiunilor personale, instituţionale şi comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios şi – în final – a eclesiei, este o cerinţă a situaţiei, a locului şi a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit răspunsuri prompte şi concrete la stările de fapt ale secularizării, în misiunea ei configurându-se oferirea spre lume a mărturiei despre spiritul specific ce a făcut-o să reziste vie, activă şi dinamică timp de două mii de ani şi să fie alături de poporul binecredincios în toate situaţiile şi împrejurările, concretizându-se în: puterea înnoitoare a Tradiţiei, actualitatea gândirii patristice, dinamica bogăţiei spirituale a credinţei, înduhovnicirea omului şi a creaţiei, înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea teologică, ce constă într-o formă de manifesttare concretă a mărturiei pe care Biserica lui Iisus Hristos i-o dăruieşte lumii, referitor tocmai la realităţile acesteia, trebuie să meargă de la sesizarea pericolului până la rezolvări concrete, pe care să le propună ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovniceşti recunoscută şi devenită ţintă şi scop a persoanei şi a comunităţii. Biserica, formată din mireni şi clerici, are o misiune extrem de dificilă, iar postulatele imaginii de ansamblu a realităţii sunt în măsură să o mobilizeze şi să o capaciteze la acţiune, căci „dacă Biserica Ortodoxă se va mulţumi cu o prezenţă şi cu o mărturie convenţională în lume, nu va răspunde provocării contemporane cu duhul universal al lui Hristos şi al Apostolilor, îl va lăsa pe omul contemporan neajutorat şi va sucomba din cauza omogenizării promovate prin globalizare. Dacă, dimpotrivă, va avea curajul să promoveze în mod autocritic şi cu pocăinţă, atât la nivel individual cât şi la nivel comunitar, duhul tradiţiei sale, va putea să ofere adevărul universalităţii sale ca replică la himera globalizării.”

Noi trebuie să luăm aminte la faptul că existenţialismul contemporan trăieşte această sărăcie şi această goliciune a omului adică pierderea înţelesului omului ca şi chip al lui Dumnezeu. Că fiecare existenţialist este conştient sau nu, acest lucru depinde de fiecare persoană în parte, de modul în care mărturiseşte şi trăieşte fiecare, după cum fiecare rămâne sau nu om, după chipul lui Dumnezeu care trebuie să ducă la asemănarea cu El. În orice caz, conştientizarea sărăciei noastre şi a acestei nenorociri şi mizerii sufleteşti va duce la pocăinţă, iar întoarcerea la „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” este posibilă doar pentru că în om există dinainte caracteristicile chipului dumnezeiesc şi aceste caracteristici nu înseamnă doar un „proiect” ci însăşi forţa, capacitatea, posibilitatea şi aspiraţia date de Dumnezeu pentru existenţa şi viaţa autentică a omului întru Dumnezeu. Aşadar, în Biserica lui Hristos, omul redevine el însuşi, revine la el însuşi, la fraţii săi, ceilalţi oameni, îşi găseşte natura, fiinţa sa, existenţa şi viaţa autentice, ipostaza sa veridică, relaţia sa adevărată şi comuniunea cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu semenii săi. „Ceilalţi” pentru om, în Biserica Slavei şi a bucuriei în Hristos, nu sunt „infernul”, ci bucuria, dragostea şi pradisul său, dar şi viaţa sa, după cum mărturiseşte Avva Apollo în „Patericul Egiptean”: „Ţi-ai văzut fratele – L-ai văzut pe Dumnezeul tău”, iar Sfântul Simeon Noul Teolog adaugă: „Toţi credincioşii trebuie să fie consideraţi de către noi ca o singură fiinţă: trebuie să ne gândim că în fiecare dintre ei locuieşte Hristos şi astfel, din iubire pentru El, noi trebuie să fim pregătiţi să ne dăm viaţa în modul voluntar” . Ca atare, sfinţii lui Dumnezeu în Biserca Ortodoxă (exemple autentice sau pilde vii şi demne de urmat în tot ceasul şi în tot locul), manifestă şi arată de-a lungul veacurilor, ca şi astăzi de altfel, personalitatea Domnului nostru Iisus Hristos Însuşi, în lume, una a comuniunii în dragoste frăţească, chiar dacă ea este una contaminată de secularizare. Şi aceasta, pentru că în sfinţi şi prin sfinţi, ca şi chipuri vii ale Chipului lui Dumnezeu – Hristos Domnul – Care este arhetipul omului, se vădeşte adevărata menire şi vocaţie a omului. Când păgânul Autolicus i-a cerut Sfântului Teofil al Antiohiei spunând: „Arată-mi pe Dumnezeul tău”, Sfântul i-a răspuns: „Arată-mi pe omul tău şi-ţi voi arăta pe Dumnezeul meu”.

În fiecare epocă, oamenii lui Iisus Hristos, ca fii risipitori sau tâlhari recunoscători, chiar dacă au cunoscut căderea şi slăbiciunea păcatului, a corupţiei şi a morţii naturii noastre umane plină de neputinţe, n-au încercat (şi chiar dacă au făcut-o, au regretat ulterior) să prezinte în faţa lui Dumnezeu „auto-justificarea” ori „auto-îndreptăţirea lor” lor sau „dreptul” ori „libertatea” lor. Însă mulţi alţi oameni, mai cu seamă din ziua de azi, trăiesc în mod tragic şi amar propria lor cădere, din pricina „invaziei concepţiilor şi a dorinţelor pătrunse de iubirea pentru păcat” pe care-l şi justifică, conform cuvintelor Sfântului Maxim Mărturisitorul, care spune că „ei transformă slăbiciunile naturii umane în materie pentru răutate” , motiv pentru care „nu se îndreptăţesc” nici nu se mântuiesc, ci „se condamnă pe ei înşişi” (Tim. 3, 11). Adevăraţii creştini – cei care nu sunt stăpâniţi de duhul secularizării lumii acesteia, afectate de relativizare şi desacralizare, adică autenticii purtători de Dumnezeu ştiau dintotdeauna, şi ştiu şi astăzi, că singura lor îndreptăţire, singura lor salvare şi nădejde de mântuire, precum şi viaţa lor veşnică, este deci, adevărata lor libertate şi adevăratul Om, Care din iubire pentru oameni (Ioan 3, 16-17) „i-a luat asupra Lui şi i-a enipostaziat în El” , în Trupul Său teandric care este Biserica.

Biserica în aceste (răs) timpuri trebuie să fie ea însăşi

Una dintre condiţiile cele mai importante pentru ca Biserica Ortodoxă să desfăşoare o misiune eficace pentru timpul şi contextul secularizării este aceea de a fi ea însăşi!… Tocmai încercările de mişcare a terenului pe care ea se fundamentează, de subminare a autorităţii sale, dar mai ales, neperceperea fenomenului secularizator ca fiind un pericol iminent al lui „acum şi aici” , propriile noastre interogări lipsite de sens, totodată atenţia deturnată de la adevăratele pericole către aspectele mărunte, superficiale şi insignifiante ale formei, de asemenea şi altele ca acestea, sunt capabile să creeze disproporţia între pericolul real şi fondul bine conturat al credinţei, altminteri în stare şi în măsură – prin forţa prezenţei şi a mărturiei duhului creştin în lume (cel scripturistic, patristic şi filocalic) – să facă faţă unei asemenea încercări sau provocări. „Păstrarea identităţii misiunii pe care Ortodoxia o desfăşoară prin credincioşii ei reprezintă identificarea fiecăruia dintre aceştia cu însăşi trăirea creştină autentică, cea care dă viaţă şi forţă duhovnicească pentru împlinirea interioară, dar şi pentru mărturia exterioară a adevărului privind frumuseţea şi unicitatea trăirii în şi cu Iisus Hristos.”

Prin urmare „după (re)descoperirea identităţii de sine, este iminentă nevoie de crearea câmpului de acţiune prin cunoaşterea realităţii sociale căreia Biserica i se adresează şi care ar trebui să fie cuprinsă, succint dar şi pe larg, în ceea ce numim Doctrina socială a Bisericii, un corpus de norme minime dar suficiente care să-i asigure elementului eclesial realitatea prezentării pârghiilor prin care structura bisericească transferă învăţătura lui Hristos şi poziţia Sa către atât de diversificatele structuri laice: statale, sociale şi private prin care ea primeşte înapoi, cu realism, manifestări ale altor structuri de a căror atitudine nu poate lua act decât în mod indirect.” Aşa stând lucrurile, după aceea vom putea vorbi despre construirea în plan general dar şi particular, într-un mod cât se poate de tehnic şi de pragmatic, a misiunii actuale a Bisericii, la diferite niveluri şi cu diferite răspunderi, ţinând permanent seama de contexttul globalizării şi secularizării, de care nu putem face abstracţie, căci atunci tot demersul nostru ar fi unul sortit eşecului.

În altă ordine de idei, trebuie să subliniem faptul că este nevoie de descoperirea adevărului care arată că învăţătura creştină se împlineşte şi se trăieşte şi acum ca şi altădată, ca model de vieţuire în care unii nu mai cred şi pe care alţii îl persiflează. „Mai mult decât altădată, societatea, grupurile umane, comunităţile au nevoie de modele, pe care cel mai adesea le pun la dispoziţie mijloacele mass-media, dar tocmai lipsa consecventă a acestora fac ca foamea după ele să fie mai mare; misiunea fiecărui creştin e să devină model pentru cel de lângă el, căruia să-i încredinţeze trăirea proprie, cu smerenie, ca drum în care se realizează taina Emausului, pentru ca şi el, la rândul lui, să primească de la celălalt aceeaşi mărturie, de care are nevoie spre a se fortifica duhovniceşte. Spre deosebire de alte timpuri şi contexte sociale, creştinii vremurilor actuale simt nevoia să fie mereu încredinţaţi de realizările contemporanilor, spre a trece mai uşor şi mai sigur peste încercările specifice contextului lor istoric.” Pentru care fapt, Biserica este chemată „să proclame Evanghelia în total respect faţă de libertatea oamenilor (pe care o revendică şi la care ţin foarte mult, datorită mai ales, orgoliilor), prezentând-o ca o propunere făcută de Dumnezeu omului liber, propunere care cere adeziunea omului. Proclamarea mesajului creştin trebuie deci făcută cu vigoare, dar şi cu smerenie şi delicateţe, fără tentative mai mult sau mai puţin mascate de a forţa libertatea oamenilor. Sfântul Apostol Petru în prima sa Epistolă recomanda primilor creştini – care se găseau într-o situaţie similară sub anumite aspecte celei de azi, să fie „pregătiţi tot timpul a răspunde la oricine le va cere să dea socoteală pentru… speranţa ce era în ei, dar să o facă cu gingăşie şi cu respect” (I Petru 3, 15).”

În încheiere, plecând de la cei doi tâlhari de pe cruce, care ne reprezintă pe noi – cei, mai mult sau mai puţin afectaţi de duhul nefast al secularizării, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii Domnului Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

Drd. Stelian Gomboş