Sensul adevaratei bucurii


În dese rânduri, ne este dat tuturor să observăm, fie pe stradă, fie în mijloacele de transport în comun, fie la serviciu, feţe încruntate, feţe posomorâte, feţe întristate şi numai arareori feţe zâmbitoare, oameni veseli, binedispuşi. Îţi vine să te întrebi, oare acestea reflectă chipul lui Dumnezeu în om? Sau este oare Dumnezeu, un Dumnezeu al tristeţii, al aversiunii, al încruntării?

Fireşte, întrebarile sunt retorice, iar răspunsul lor e negativ. Cauza tristeţii, a încruntării, în general a lipsei de bucurie este în om şi constă în necredinţă sau în slaba credinţă. Într’adevăr, când Luca şi Cleopa îşi dezvăluie tristeţea în faţa Necunoscutului ce li se alăturase pe cale, Acesta le răspunde: O, nepricepuţilor, şi cu inima zăbavnici a crede’n toate câte-au spus profeţii!

Dacă cercetăm cu atenţie Sfânta Scriptură, vom înţelege că bucuria este una din notele dominante ale acesteia.

Când îngerul îi aduce Fecioarei Maria, vestea naşterii dintr’ânsa a Fiului lui Dumnezeu, i se adresează cu “Bucură-te!”

Când, mai târziu aceasta o va vizita pe verişoara ei, Elisabeta, aflată şi ea în stare binecuvântată, pruncul a săltat de bucurie în pântecele acesteia. Tot atunci Fecioara izbucneşte în cânt de preamărire adus Celui Preaînalt: “măreşte, suflete al meu, pe Domnul, şi să se bucure duhul meu, de Dumnezeu, Mântuitorul meu”

Când îngerul li se arată păstorilor din preajma Betleemului, le vesteşte acestora “bucurie mare, care va fi pentru tot poporul”

Mai târziu, Ioan Botezătorul vorbeşte despre sine ca despre“prietenul mirelui, care se bucură de glasul mirelui”

În seara cinei Celei de taină, rugându-Se Părintelui Său, Domnul Îşi exprimă dorinţa ca ucenicii Săi să fie părtaşi bucuriei Sale în mod deplin.

După învierea Sa din morţi, Iisus Însuşi le întâmpină pe femeile mironosiţe cu îndemnul “Bucuraţi-vă!”

În aceeaşi seară, Domnul pătrunde prin uşile încuiate la ucenicii Săi, îi salută cu “Pace vouă!”, arătându-le mâinile şi coasta Sa, iar ucenicii “s’au bucurat, văzându-L pe Domnul”

E limpede, dar, că bucuria este şi trebuie să fie un semn de recunoaştere al unui creştin autentic. Totuşi, trebuie să luăm aminte la înţelesul bucuriei duhovniceşti, spre a nu o confunda cu entuziasmul pietist, nici cu exaltarea misticismului bolnăvicios, specifice omului psihic, fiindcă acestea din urmă se consumă la suprafaţă şi nu sunt de durată. Omul psihic dă dovadă de instabilitate, iar entuziasmul său nu are rădăcini profunde.

E firesc, atunci, să ne întrebăm: ce anume este bucuria şi care sunt elementele ei caracteristice?

În dicţionarul explicativ al limbii române, bucuria este definită ca sentiment de mulţumire

vie, de satisfacţie sufletească, dar şi ca exaltare sufletească intensă provocată de emoţii puternice.

Totuşi, bucuria nu se rezumă la sentiment, de vreme ce ea este întotdeauna provocată de unul sau mai mulţi factori. Altfel spus, bucuria îşi are întotdeauna motivaţia sau motivaţiile ei, iar motivaţia ţine de raţiune. De pildă, când se naşte un copil într-o familie care şi-l doreşte, evenimentul aduce o bucurie imensă acelei familii. Când, mai târziu, acesta este admis la facultatea pe care şi-a dorit să o urmeze, pentru reuşita lui se bucură toţi ai casei. Când, după anii de studii, se va căsători şi va avea la rându-i copii, se va bucura de naşterea acestora.

Este bine să observăm că bucuria este apanajul fiinţelor raţionale, căci necuvântătoarele se călăuzesc după instinct. Citim în cartea Facerii: “a văzut Dumnezeu toate câte făcuse: şi iată că erau foarte frumoase”, iar îndărătul acestei epresii trebuie neapărat să sesizăm bucuria sau sentimentul de mulţumire pe care îl avea Dumnezeu faţă de creaţia Sa. De asemenea, ni se spune în cartea Iov, că îngerii lui Dumnezeu Îl preamăreau cu fiece zi a creaţiei, în această preamărire putând lesne să înţelegem că ei se bucurau. Iată, deci, că Dumnezeu Se bucură sau Se poate bucura, tot astfel îngerii şi oamenii.

Mai mult, putem observa bucuria este comunitară şi comuniantă: nu te poţi bucura de unul singur, trebuie neapărat să împărtăşeşti cu una sau mai multe persoane, motivul bucuriei tale şi, în măsura în care ei iau parte la bucuria ta, bucuria ta sporeşte.

Când, de pildă, un copil reuşeşte să obţină un rezultat foarte bun fie la învăţătură, fie la vreun concurs sportiv, acesta dă glas bucuriei lui, în prezenţa celor dragi, care desigur se bucură cu el. Tot astfel, în bucuria lui Dumnezeu privitoare la propria creaţie, trebuie să intuim părtăşia îngerilor la aceasta. De asemenea, când Sfânta Fecioară Îl preamărea pe Dumnezeu, bucurându-se, vădit lucru e că-şi împărtăşea bucuria, nu doar Elisabetei, ci şi tuturor celor ce o vor ferici de-a lungul istoriei şi fericindu-o, vor deveni părtaşi ai bucuriei ei. De aceea, acea suită de “Bucură-te!” pe care o găsim în toate Acatistele închinate Maicii Domnului, nu face altceva decât ca, pe cel care le rosteşte cu o inimă simţitoare, să-l implice în bucuria Maicii Domnului.

Cu toate acestea, vom observa că există un aspect comunitar şi in bucuriile neduhovniceşti. De pildă, bucuria drăcească a spărgătorilor, a tâlharilor de drumul mare, în general a infractorilor, în cazul reuşitei unei acţiuni cu caracter antisocial; sau bucuria omului satisfăcut de patima în care se complace. Oricum am lua-o, pe acestea din urmă nu le putem numi bucurii, în sensul bun al cuvântului. Şi atunci se pune întrebarea: care sunt însuşirile unei bucurii autentice?

Mai întâi, trebuie să înţelegem că bucuria duhovnicească este roadă a Duhului Sfânt. Sfântul Pavel ne-o spune lămurit în epistola către Galateni: “Iar roada Duhului este iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, lândeţe, înfrânare, curăţie; împotriva unora ca acestea nu este lege”. Altfel spus, nu ţine numai de noi, ca să dobândim bucuria, ci întâi de toate de Dumnezeu. Important este ca harul Lui să găsească pământ roditor în inimile noastre.

A doua condiţie care se leagă de cea dintâi este pocăinţa: Domnul Însuşi subliniază acest aspect al bucuriei de pe urma pocăinţei, în trei pilde de o neasemuită frumuseţe, cuprinse în capitolul 15 al Evangheliei Sfântului Luca. Când păstorul cel bun îşi găseşte oaia pierdută şi se întoarce la ai săi cu ea pe umeri, le spune “bucuraţi-vă, împreună cu mine, pentru că am găsit oaia cea pierdută”. Când gospodina măturându-şi casa, îşi află drahma cea pierdută, îşi cheamă vecinele şi prietenele, dând glas bucuriei: Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit drahma pe care o pierdusem”.

Pilda Fiului risipitor e şi mai grăitoare: tatăl acestuia, în faţa fiului său celui mare, îşi motivează ospăţul îmbelşugat cu cuvintele “Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s’a aflat“ De notat, în toate aceste parabole aspectul comunitar, de care aminteam mai devreme. Or bucuria, ca sentiment al comuniunii, implică neapărat reciprocitate: dacă cineva mi-a dăruit bucurie, de bună seamă că şi eu sunt dator să mă revanşez , dăruindu-i bucurie. Cu atât mai mult, când e vorba de bucuriile pe care mi le dăruieşte Dumnezeu. Dar cum aş putea să-I ofer lui Dumnezeu o bucurie? Ne-o arată Mântuitorul în concluzia parabolelor sus-amintite: “Bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte”. Iată de ce pocăinţa trebuie făcută de bună voie şi cu bucurie: nu de teama pedepselor, ci pentru a-I aduce bucurie, întâi de toate lui Dumnezeu, apoi îngerilor Săi şi, implicit, ţie însuţi. Aceasta, pentru că, pentru bucuria pe care tu I-ai adus-o printr-o pocăinţă reală, nu formală, Dumnezeu înţelege să nu îţi rămână niciodată dator!

Mai trebuie să observăm un alt amănunt important: bucuria duhovnicească se manifestă în orice împrejurare, excepţie făcând starea de păcat. Apostolul o spune limpede: “Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat, daţi slavă lui Dumnezeu pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu pentru voi, în Hristos Iisus, Domnul nostru”.

Desigur, ca oameni fireşti, am fi tentaţi să spunem că aşa ceva nu e posibil; înteleg să mă bucur de o reuşită, dar de un eşec? Înţeleg să fiu bucuros din pricina unui eveniment socotit fericit din viaţa mea, fie el un examen trecut cu bine, fie o nuntă, fie un botez, dar să mă bucur când moartea loveşte într-o fiinţă dragă mie? E firesc să mă bucur atunci când sunt sănătos, dar atunci când sunt bolnav sau neputincios, cum să mă bucur? Ei bine, învăţător ni se face tot Sfântul Pavel, când spune că fiind cuprins de o suferinţă cronică – el îi spune “ghimpe în trup, înger al satanei” – I-a cerut lui Dumnezeu vindecare. Acesta îi răspunde: “De-ajuns îţi este harul Meu, căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte!”. La care, Apostolul adaugă: “aşadar, foarte bucuros mă voi lăuda întru slăbiciunile mele, pentru ca’ntru mine să locuiască puterea lui Hristos”. Ceea ce arată că suferinţa asumată se face după modelul lui Hristos, Cel care a adus “prin cruce, bucurie la toată lumea!” Eşecul pe care poţi să-l ai în viaţă se datorează slăbiciunilor sau nedesăvârşirilor tale, dar nu degeaba se spune că cel mai mult înveţi din greşeli, acestea asumate putând fi prin pronia dumnezeiască convertite în necurmată bucurie.

De pildă, Apostolul Petru a învăţat smerenia din întreita lepădare, ulterior sporind în dragostea de Dumnezeu şi de oameni, fapt pentru care şi noi ne rugăm Domnului într-un stih al Acatistului Sfintei Învieri: “dă-ne şi nouă să avem chipul dragostei lui celei de pe urmă” Cât priveşte evenimentul morţii unei persoane dragi, îţi poate aduce, oricât de absurd ar părea acest lucru, bucurie! De ce? Pentru că, în vârtutea credinţei tale, şti că persoana iubită nu a dispărut în neant, ci că s-a întors la Cel pe care Iisus Hristos ni L-a înfăţişat drept Tatăl nostru, acolo “unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”. Iar credinţa aceasta este ea însăşi un motiv de bucurie, fundamentul ei fiind Învierea Domnului pe care o prăznuim azi, chezăşie a propriei noastre învieri. Aşadar, “bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat, daţi slavă lui Dumnezeu pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu pentru voi, în Hristos Iisus, Domnul nostru”.

Ovidiu Man

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.