Sf. Serafim din Sarov pururea sub ocrotirea Maicii Domnului

Despre acest mare cuvios al lui Dumnezeu s-a scris foarte mult. În aceste câteva rânduri ne-am propus numai să amintim pe scurt acele întâmplări minunate care arată grija pe care Maica Domnului a purtat-o Sfântului Serafim ca răspuns la rugăciunile şi evlavia lui.

Sfântul Serafim de Sarov s-a născut la 19 iulie 1759 în oraşul Kursk din Rusia, primind la bo­tez numele de Prohor. Părinţii săi, Isi­dor şi Agatia Moşnin, erau oameni în­stă­riţi, însă evlavioşi şi foarte milos­tivi. Rămas orfan de tată la 3 ani, mi­cuţul Prohor a fost cres­­cut de mama sa. Încă din copilărie s-a bucurat de vădita ocrotire a Maicii Domnului.
La şapte ani, din neatenţie, a căzut din turnul clopotniţă al ca­te­dralei (închinate icoanei Maicii Domnului din Kazan) din oraş. Oricine s-ar fi zdrobit că­zând de la o asemenea înălţi­me, însă el nu a păţit absolut nimic.
Altă dată, pe la zece ani, s-a îmbolnăvit greu, încât nimeni nu mai spera în însănăto­şirea lui. Maica Domnului i s-a arătat în vis, făgăduindu-i că îl va tămădui. Aşa s-a şi întâmplat. Scoţându-se în procesiune pentru secetă icoana Maicii Domnului şi începând îndată ploaie mare, alaiul a trebuit să scurte­ze drumul şi să treceacă prin curtea familiei Moşnin. Atunci mama a scos copilul şi s-a trecut cu icoana peste el. După aceasta s-a făcut perfect sănătos.
Cu cât trecea timpul, cu atât se dovedea mai mult că tânărul Prohor nu era pentru lu­mea aceasta. La 17 ani, primind binecuvân­ta­rea mamei, care i-a dăruit şi o cruce de care sfântul nu s-a despărţit niciodată, el a plecat să îmbrăţişeze viaţa mo­na­hală la La­vra Pecerska de la Kiev. După o vreme, în­dru­mat de Părintele Dositei din pustia Kita­ev, a mers să îşi petreacă restul vieţii în Mâ­năs­tirea Sarovului. În ajunul Intrării în Bi­se­ri­că a Maicii Domnului, pe 20 noiembrie 1778, tânărul Prohor a intrat în Mânăstirea Sa­ro­vului. Aici a petrecut în ascultare şi felu­ri­te nevoinţe, ceea ce i-a atras mai mare dra­goste şi respect din partea celorlalţi părinţi.
În 1780, cuviosul s-a îmbolnăvit rău, ză­când la pat cu tot trupul umflat. Fără să câr­tească a răbdat această suferinţă vreme de trei ani. El nu a acceptat să fie chemat vreun doctor, însă a cerut să fie împărtăşit cu Sfin­tele Taine. Întreaga obşte a făcut priveghere de toată noaptea, urmată de Sfânta Liturghie. După ce s-a împărtăşit, cuviosului i s-a arătat însăşi Maica Domnului însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan. Arătând către el, Maica Domnului a zis: “Acesta este din neamul nostru”, apoi, pu­nând prea sfântă mâna sa pe capul lui, îndată în partea dreaptă a trupului lui s-a făcut o deschizătură, pe unde s-a scurs toată materia care-i umplea trupul. La scurt timp s-a vindecat întru totul, însă cicatricea a rămas spre mărturie şi era atât de adâncă încât ucenicul Sfânului Serafim îşi aminteşte că în ea îi încăpea pumnul mâinii. Pe locul minunatei arătări a Maicii Domnului părinţii au ridicat o biseri­că unde Sfântul Serafim s-a împărtăşit mai întotdeauna cu Sfintele Taine, până la sfârşitul vieţii.
După opt ani petrecuţi ca frate, Prohor s-a învrednicit a primi chipul îngeresc, primind nu­mele de Serafim, iar un an mai târziu a fost fă­cut ierodiacon. În 1793, la 35 de ani, a fost ie­ro­tonit ieromonah. Curând după aceasta, îm­plinind 16 ani de mânăstire, cu binecuvân­ta­rea bătrânului său, egumenul Pahomie, Sfân­tul Serafim s-a retras la pustie, într-o chiliuţă din desişul pădurii, aflată pe malul râului Sarov­ka, la câţiva kilometri de mânăstire. Aici şi-a fă­­cut o grădină de zarzavat şi a adus doi stupi, iar ziua şi-o petrecea muncind,  în ru­gă­ciune ne­­în­cetată şi citind Noul Testament cu precă­de­re Sfintele Evanghelii. Nu neglija nici cele 7 laude, metaniile şi alte nevoinţe. După cum chiar el a mărturisit unui ucenic al său, obiş­nu­­ia să plece din chilia sa seara şi, pe o piatră anu­­me, priveghea toată noap­tea în rugă­ciu­ne, iar dimineaţa se întorcea la chilie şi pri­ve­ghea pe o altă piatră, toată ziua. Această ne­vo­inţă a ţi­­nut-o sfântul vreme de o mie de zile şi o mie de nopţi.
În anul 1804, într-o noap­te, trei tâlhari, crezând că Sfântul primeşte bani de la oa­meni, au gândit să-l prade. Deşi era în putere (46 de ani) şi ar fi putut opune rezisten­ţă, Sfântul Sera­fim şi-a în­crucişat mâinile pe piept şi le-a zis: „Faceţi ce vreţi”, iar tâl­harii l-au bătut, lăsându-l abia viu. Nu au găsit decât o iconiţă şi nişte cartofi. Sfântul a fost aflat a doua zi, plin de sânge, de nişte părinţi, care l-au dus la mânăs­tire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor şi Maica Domnului i s-a arătat şi l-a vindecat întocmai cum o mai făcuse odi­nioară.
În sfârşit, când Sfântul Serafim a luat în gri­jă mânăstirea de maici Diveevo, el măr­tu­­risea: „Nici o piatră nu s-a pus în Diveevo fără voia Maicii Domnului şi nu s-a primit vreo soră în mânăstire, nici nu s-a pus vreo rân­duială, fără consimţământul ei”. Pe calea pe care a păşit Maica Domnului, Sfântul Se­ra­fim a pus să se sape şanţ, ce stă mărturie până astăzi, închipu­ind urmele paşilor Maicii Dom­nului.
În data de 2 ianuarie 1833, Sfântul Se­ra­fim de Sa­rov a fost aflat adormit întru Dom­nul în chi­lia sa, la rugă­ciune, în ge­nunchi, cu mâinile încrucişate pe piept în faţa icoanei Maicii Domnului…