Sfânta Parascheva, prietena mea

Iaşiul este Athosul meu.  

Oraşul copilăriei şi călătoriile pe care le fac spre el au, de la moartea tatei, sens duhovnicesc. Nu mi se dă să-l ştiu decât după ce ajung aici. 

Cred că Sfânta Parascheva m-a cules din deznădejde în spitalul „Sfântul Spiridon”, într-o noapte, când mă rugam: 

-Doamne, am o mare problemă: nu ştiu cum să trăiesc sfârşitul tatălui meu. Mi-e teamă de suferinţa lui, de neştiinţa mea de-a o alina. Mă striveşte faptul că el trebuie să ia decizia operaţiei. Mă simt mică, mică, mică, sub Palma Ta, Doamne. Învaţă-mă cum să mă port, căci n-am ştiut niciodată. Sentimentul meu este că timpul se va opri în clipa când el va dispărea, că viaţa mea nu va putea să continue. 

Prietenia mea cu Sfânta Cuvioasă a început când neputinţa de a mă descurca în viaţă a devenit mai mult decât evidentă.

Dar de câte ori, încă dinainte de a fi început lunga agonie a tatei, concomitent cu grozava boală a copilului, nu m-o fi chemat Minunata?! N-am auzit-o decât târziu, când cele mai scumpe făpturi ale mele sufereau în oraşe diferite şi eu nu aveam cum să fiu lângă ele în acelaşi timp. Una din ele trebuia lăsată pe mâini străine. 

Am început un pelerinaj, pur şi simplu fiindcă mă aflam acolo în 14 octombrie. A durat 6 ore şi a fost uşor. N-am să uit chipul inocent al celor două fete cu ghiozdane, care m-au adoptat, încercând chiar să-mi ofere tocăniţă din borcanul lor. Am reuşit să nu beau apă şi să nu mănânc, deşi de sete am suferit. Prima sorbitură a fost din palme, fiindcă o mulţime de butoaie îi aşteptau pe cei care sfârşiseră închinarea. 

Astfel, prin voinţa Domnului, sfânta Parascheva a devenit prietena mea.

Am simţit radiaţia ei când încă eram lângă facultatea de teologie, departe de raclă. După ce am intrat cu convoiul de închinători, în curtea Mitropoliei, am început să-i spun direct, ca într-o conversaţie, ceea ce mă preocupa. 

Simţeam sufletul ei sfânt extrem de atent la viaţa mea. 

Cuvioasa Parascheva, mult folositoarea, m-a ajutat să nu pierd binecuvântarea de tată. Icoana ei, atinsă de racla cu sfintele sale moaşte, a avut grijă de părintele meu vreme de nouă luni. O privea sărmanul, cât era ziua de lungă, fără să-şi dea seama că eu lipsesc de lângă el şi două şi trei săptămâni, chemându-le pe infirmiere tot cu numele meu. 

Drumul de întoarcere la Bucureşti l-am făcut atunci cu trei eliberate din penitenciar, blatiste în trenul supraaglomerat. Păreau frumuşele, dar când vorbeau, vocea lor era supărător de joasă, plină de înjurături şi detalii anatomice în jargon. Icoana mare a lui Iisus, cumpărată din pelerinaj, roşea în geanta mea, din când în când. Şi totuşi, pe la mijlocul acelui drum greu de suportat, în locul lăsat câteva clipe liber, s-a aşezat un student la teologie. Citea, apoi închidea ochii şi se ruga cu inima, cu o expresivitate impresionantă. Se ruga cu lacrimi. De fapt, doar când am văzut lacrima pe faţa acelui băiat cuminte şi frumos, m-am uitat ce citeşte şi, văzând chenarul paginii, am înţeles că este o carte de rugăciuni. Citind, muşchii feţei i se mişcau de parcă ar fi cântat, fără să întredeschidă buzele. Părea înzestrat cu o puritate mentală absolută, făcându-mă să simt dintr-o dată aerul ca de munte al înălţimilor noetice.

Îmi amintesc bucuria năvalnică din prima dimineaţă acasă, după întoarcerea din pelerinajul la Sfânta Parascheva, descoperind mirosul de mir al icoanei lui Iisus, adusă de acolo.

De câteva ori în decursul anului, dorinţa de a fi iar lângă sfânta raclă a Prietenei mele devine atât de năvalnică, încât îmi aranjez în grabă slujirile de aici şi iau primul tren către Iaşi, ca în vremea când tatăl meu, cu o mare delicateţe a gândului, mă chema lângă patul său. 

Eu i-am dăruit tatei o icoană, el o prietenie pentru eternitate. 

Elena FRANDEȘ