Sfanta Teodora de la Sihla

Ieşind din noaptea pietrei, cu ochiul obosit, Deodată vezi o stâncă, cu vârful ruginit: E vatra suferinţei, e peştera în care Martira Teodora aflat-a alinare. Aici sfânta femeie, ducând un aspru trai, Vedea prin rugăciune minunile din rai…

Ieşind din noaptea pietrei…

Aşa descrie poetul Nicolae Beldiceanu, în câteva stihuri, faptele duhovniceşti remarcabile – pentru întreg creştinismul românesc – ale Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla.
De cum urci prin pădurile dese dintre Sihăs­tria şi Sihla, „care foiau de mulţimea anahore­ţilor“ (cum nota un episcop catolic aflat în vi­zi­tă, pe la 1650, în acele părţi), simţi încărcătura duhovnicească a locului. Mulţi nevoitori au populat această vatră tradiţională de sihăstrie şi linişte din Munţii Stânişoarei. Aceasta era, de altfel, şcoala cea înaltă a popo­ru­lui dreptcredincios de atunci: şcoala smereniei, a rugăciunii, a tăcerii. „Tibetul“ românilor sunt poienile umbroase ale acestor munţi, pa­te­ricul nostru „egiptean“ aici s-a scris şi s-a tră­it, „Fatima“ neamului românesc, cu toate minu­nile ei, aici îşi are sălaşul. Dar mai ales aici este „Golgota“ unde s-au răstignit păcatele neamului nostru, şi tot aici s-au răscumpărat mare parte din ele.
Tot aici a fost atrasă şi călugăriţa de la Vărzăreşti (în munţii Buzăului), care îmbrăcase pe la 30 de ani haina monahală. Dar povestea ei începe la jumătatea secolului 17, când a văzut lumina zilei în satul Vânători-Neamţ, pe timpul domniei lui Vasile Lupu. Tatăl ei era Ştefan Joldea, armaşul (păzitorul tezaurului şi al temniţei) Cetăţii Neamţului. De mică a fost atrasă de viaţa călugărească, dar la insistenţele părinţilor (cărora le murise deja o fată), se mărită cu un tânăr „din părţile Moldovei de Jos“, pare-se din Ismail. Căsnicia lor nu a adus copii, aşa că după o vreme cei doi au hotărât să ia drumul mânăstirii. Astfel, Teodora a ales Mânăstirea Vărzăreşti, iar soţul ei s-a dus la Poiana Mărului, fiind călugărit sub numele de Elefterie şi devenind ulterior ieromonah.

Love story sub lumina Duhului Sfânt

Asupra Mânăstirii Vărzăreşti se abate o in­vazie turcească. Mai­cile fug în Munţii Vran­cei, iar la scurt timp sta­reţa Paisia moare în această pri­be­gie. Teo­do­ra adastă încă 10 ani, după care ia calea Munţilor Neam­ţului, pe care îi ştia, şi care o atrăgeau prin miezul duhov­nicesc de acolo: pustnicii şi şcoala lor înaltă. Ajun­ge aici, ia binecuvântare de la egumenul Varsanufie de la Si­hăstria Se­cu­lui şi urcă până hăt, depar­te, la izvoarele ha­rului. În singurătatea mun­te­lui întâlneşte un bătrân sihastru care îi ofera chi­lia lui de sub stânci­le Sihlei, el pier­zân­du-se mai apoi în desimea codrului.
Orice om care calcă aces­te locuri ră­mâne uimit. Nu îţi poţi imagina cum o făp­tu­ră plă­pân­dă poate rezista în frigul şi umezeala mun­te­­lui, în izolare totală, prin­tre fiarele pădurii ne­căl­cate de picior omenesc. Hra­na ei? Bureţi, urzici, mure, afine. Ce bea? Apă dintr-un ochi de piatră, săpat în stân­că. Unde dormea? Pe o pia­tră rece dintre cele două stânci, piatră care îi era şi vatră. Viaţa ei spirituală? Ex­trem de înaltă, acest lucru confirmându-l şi ieroschi­mo­­na­hul Pavel de la Sihăs­tria, cel care, pe cărări numai de el ştiute, îi cerceta pe ere­miţi, cărora le aducea cel mai de preţ dar: Trupul şi Sân­gele Domnului.
Aşa a petrecut aproape 20 de ani. Ani de neimaginat pentru noi, cei de azi, cărora con­fortul ne-a devenit o a doua natură. Simţindu-şi sfârşitul aproape, Teodora se roagă fierbinte Domnului. Acesta face ca unor monahi de la Si­hăstria să le fie atrasă atenţia de câteva păsărele care intrau pe fereastra din trapeză, luau firimituiri de pâine şi zburau grăbite spre munte. Călugării le-au urmărit – la sfatul egumenului – şi aşa au gă­sit-o pe Cuvioasă, care îi aştepta, pregătită pen­tru marea plecare. Le-a numit şi  călugării pe care îi doreşte pentru ultima spovedanie şi îm­părtăşanie: Antonie şi Lavrentie. Aşa s-a şi pe­tre­cut, în bună rân­du­ia­lă, despărţirea ei de lume, iar la slujba înmor­mân­tării – chiar în adâncul peşterii – au par­ticipat şi alţi călugări ai Sihăstriei, mişcaţi de po­vestea Cuvioasei.
După un timp, la peşteră apare un călugăr mai vârstnic, cu barba albă. Ieroschimonahul Elefterie, ve­nit de la Poiana Mă­rul­ui, lavra ma­re­lui Vasile (recent canonizat), dă târ­coale locului, face cercetări şi mărtu­ri­seşte, spre emoţia tuturor: „Călu­gă­riţa îngropată aici este fosta mea soţie, pe vremea când trăiam în lume“. Din acel moment Elefte­rie s-a aşezat cu canonul la Mâ­năs­tirea Sihăstria, pe care nu a mai pă­ră­sit-o decât după moar­te, adică după alţi 10 ani. I-a ve­gheat Teodorei som­nul şi pome­nirea, ca un  paznic credincios, ca un însoţitor şi măr­turisitor al înaltei vieţi spirituale a fostei sale soţii. Gândiţi-vă acum: cum ar fi să fi fost căsătorit cândva cu o sfântă!…
În timpul unei ocupa­ţii ru­seşti (1828-1834), fra­ţii noştri pravoslav­nici au găsit de cuviinţă să văduvească Schitul Sihla (ridicat în 1730, în amintirea Cuvioasei) şi întreg po­porul închinător de prezenţa Teodo­rei, luându-i cinstitul trup din peştera unde odih­nea şi ducându-l la Lavra Pecerska din Kiev. Acolo şade într-o raclă, pe pă­mânt străin, fiind cu­nos­cută sub numele de „Cuvioasa Teo­dora din Car­paţi“. În 1992, Sfân­tul Sinod al B.O.R. a hotărât canoni­zarea Teodorei, cu zi de prăz­nuire pe data de 7 august, adică a doua zi după hramul Sihlei – „Schimbarea la Fa­ţă“. Aşa­dar, să mergem cu toţii a­cum, la în­ce­­put de august, în mun­te­le sihaş­tri­lor, pentru a ne împărtăşi de duhul cel nepieritor al Cuvioasei Teodora!