LOADING

Type to search

Sorin, Constantin, Vincențiu și Hristos

Ortodoxie si traire

Sorin, Constantin, Vincențiu și Hristos

Share

O mână grațioasă mi‑a întins, zilele trecute, trei volume semnate Sorin Dumitrescu. Așadar, un triptic al gândirii vizualiza(n)te a maestrului, trei scânteieri teologice, trei ascensiuni în zona marilor idei și, totodată, trei lunecări în abisul luminos al tainei celei din veac… Oricum, era ceva de neratat ca provocare intelectuală!

 

Desigur, scriitura mea în cele ce voi înșirui acum este subiectivă – doar m‑am format la „școala” lui (ca atâția alții) –, însă oricine parcurge volumele evocate aici rămâne într‑o stare de perplexitate și jenă intelectuală. Și asta deoarece, pe lângă faptul că gândirea lui Sorin Dumitrescu inhibă orice pretendent la zona rafinată a noosferei, el îți pune inteligența și cunoștințele în criză. În plus, uimește, sidereazăcu unele observații la care nu te‑ai fi putut gândi nici „în chinuri”, cu teologumenele sale îndrăznețe, cu flash‑uri intuitiv‑dogmatice de senzație. Dar nu e senzația cea ieftină, care își scutură petalele la primul colț al frazei următoare, ci este acea stare senzorială de idee întrupată pe care o simți volumetric. Omul vorbește/ scrie materialnic, cu greutatea întrupării unui gând – cu el în lectură parcă asiști la facerea lumii. Totul trosnește din încheieturi, scârțâie din țâțâni, vibrează, se încovoaie, nimic nu e previzibil – ah, „sfânta” predictibilitate pe care o caută tot omul de sub soare! Ei bine, nu, nici o șansă. Domnu’ Sorin nu te lasă să respiri, să te bucuri de ceea ce tocmai ai înțeles, de ceea ce tocmai ai gustat și ți‑a plăcut. Nu, el te aleargă în continuare, nu ai parte de tihnă, de siestă intelectuală. La drum, iarăși! Pe caii apocalipsei (adică ai descoperirii), în volbura ideilor, în gâfâiala celor nespuse încă…

Evocarea figurii părintelui Galeriu, a pedagogiei sale catehetice și a tainei personale au generat pagini sublime. Bazat pe o conferință susținută la Oașa, în fața tinerilor dornici de cuvânt resuscitat în voltajul Adevărului, textul din volum concentrează raza analizei pe fațetele nebănuite ale marelui ritor de la Biserica Sfântul Silvestru. Descrierile vii, kinetice, îl descoperă pe preotul Constantin Galeriu în ceea ce noi am intuit, dar nu am putut numi cu atâta acuitate: youtube al Duhului, exclusiv, muncit, bucuros, edenizat. Calități rarisime, care făceau din întâlnirile cu el o sărbătoare. Acele ieșiri din decorul tern, acele fulgurante clipe trăite lângă părintele Galeriu îți aprindeau dorul de Dumnezeu, de raiul promis. Umanitatea retrăia în el bucuria întâlnirii cu Domnul în „adiere”, îl simțeai părtaș la energia lucrătoare a  Logosului, îl vedeai transformându‑se în cuvânt, dăruindu‑se în idee. Un potir ambulant de silogisme, o hermeneutică a textelor evanghelice la purtător, un instrumentar cultural variat – acesta era profilul ilustrului slujitor al lui Hristos. Pe care Sorin Dumitrescu l‑a cunoscut, l‑a urmat și l‑a iubit ca nimeni altul. Cu forță, cu patimă, cu asupra de măsură. Mărturisirea completă a artistului o puteți citi în lucrarea Părintele Galeriu necunoscutul.

Al doilea volum, Lupta icoanei cu sistemul, reprezintă un paradox de un capăt la altul. Prima reacție, când citești titlul, este de a… zâmbi. Condescendent, cu înțelegere, cu înțeleaptă resemnare: încă un truc verbal al lui Sorin Dumitrescu, încă o supralicitare a înșiruirii de raționamente dogmatice, bazate pe vizualul sacru. Însă de la primele rânduri sesizezi că ai de‑a face cu o construcție fusion‑teologică extrem de profundă, cu o fortăreață ideatică de nezdruncinat. Mai mult decât orice relatare a mea despre această surprinzătoare, uluitoare scriere a lui Sorin Dumitrescu, îl las pe el să vă convingă cu un citat de zile mari, despre… încrătimarea lumii:

„În Facere, Moise reproduce încrătimarea originară cu maximă claritate: «3. Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină. 4. Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina, și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric. 5. Lumina a numit‑o Dumnezeu ziuă, iar întunericul noapte». Întrebare: dacă a văzut Dumnezeu că lumina e bună, de ce a mai împărțit‑o în zi și noapte? Răspuns: ca să țină! Ca lumina primordială să poată fi cratima între lumină și întuneric, între zi și noapte, între seară și dimineață. La fel și cu omul adamic, pe care, odată creat, l‑a împărțit între bărbat și femeie. De ce? Ca să țină! Ca omul adamic să poată fi cratima divină care ține laolaltă și distincți bărbatul și femeia. Cratima, ca și în celelalte încrătimări divine, garantează unitatea de nedesfăcut a omului adamic”.

Și acum spuneți voi, cititorii, nu este mișcătoare până la lacrima sufletului această privire asupra lucrării lui Dumnezeu și a modului cum El încrătimează lumea?! Demonstrația însă evoluează cu tensiunea unui roman polițist, plin de suspans și de aventură a minții sfredelitoare care l‑a conceput. Căci după ce aflăm verdictul „crimei”, citez: „O formă nouă și la zi de cădere: căderea din lume în Sistem!”, aflăm și care este antidotul sistemului, de orice fel ar fi acesta: icoana, și trupurile făcute priveliște a morții martirice. Martiriul este forma care deschide pleoapa cerului, care face ca harul divin să umezească deșertul lumii, să‑l răcorească. Iar exemplele Stratilaților fac punte cu tot ceea ce am trăit și noi, în vremurile din urmă – așadar, văzând cu ochii și auzind cu urechile cum li s‑a sfâșiat carnea, cum li s‑au scos ochii, cum li s‑au tăiat urechile și cum le‑au fost smulse unghiile întemnițaților în borta temniței atee. Și cum jertfa lor a țâșnit la suprafața lumii căzute, întorcându‑i „ordinea” pe dos, așa cum șopârlele – pentru a putea trăi mai departe – își leapădă vechea piele, înlocuindu‑o cu una nouă, împrospătată.

În fine, al treilea volum, numit Despre van Gogh după ureche, este rodul unei corespondențe dintre autor și un mai tânăr confrate, fost ucenic al maestrului însuși. Mai precis, corespondența a fost prilejul (sau pretextul) acestor rânduri/ gânduri ale lui Sorin Dumitrescu legate de pictorul uimitor, fascinant și, iată, neînțeles sau chiar greșit înțeles care este van Gogh. Teoria se rezumă astfel: OLANDEZUL, prin arta lui, este punte între pictori și icoană, între artă (ca meșteșug & trăire) și realitatea de dincolo, între materialitatea „groasă” a culorii și inefabilul din înțelesul nepământesc care respiră prin toposul iconic. Desigur, departe de mine de a traduce pentru publicul larg aceste observații ale maestrului Sorin Dumitrescu, dar încerc să vă pun în gardă asupra unei gândiri atât de originale și totuși atât de la îndemână. Desigur, dacă te miști în recuzita unei corecte așezări dogmatice, dublate de o trăire duhovnicească și de o cultură solidă, fără rest…

Închei această „poveste” mărturisind, în ceea ce mă privește că, mult‑puțin, cât am reușit să fac pe calea căutărilor hristice, prin el am reușit. Desigur, multele sunt ale lui; puținele, ale mele…

 

Răzvan BUCUROIU

P. S. Sorin Dumitrescu este și rămâne un bun al Bisericii și al culturii române din mileniul trei.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *