LOADING

Type to search

„Steinhardt a avut parte de o moarte foarte frumoasă”

Ortodoxie si traire

„Steinhardt a avut parte de o moarte foarte frumoasă”

Share

La câțiva ani după căderea comunismului, a apărut în spațiul public un filmuleț de la înmormântarea lui Nicolae de la Rohia. În pelicula alb‑negru apar câteva personaje pe care lumea le‑a recunoscut ulterior ca fiind Stelian Tănase, Alexandru Paleologu ori Sorin Dumitrescu. Această ceată de intelectuali l‑a prohodit pe ultimul drum pe evreul convertit, pe intelectualul rasat și pe fostul deținut politic, așezat cuminte pe buza gropii săpate în pământ rohian. Ca un gest de solidaritate în realismul absolut al învierii, de care s‑au împărtășit cu toții, cei prezenți au avut inima ușoară a creștinilor care știu că se vor mai vedea, cândva… Un martor (juvenil) al acelui moment, Theodor Paleologu, ne‑a împărtășit câteva din amintirile lui prețioase – așadar vă urez o lectură cu folos, meditativă…

Îl caracteriza cumsecădenia

Dragă Theodor, l‑ai cunoscut pe Nicolae Steinhardt încă de când erai copil. Care sunt primele tale imagini legate de el, cum ți‑l amintești?

Mai corect spus, m‑a cunoscut el pe mine chiar de când m‑am născut. Mi‑a făcut cadou un câine de pluș, pe care cei mari l‑au numit Cato. Făcea haz de ce spuneam eu sau de desenele mele, iar mie îmi era foarte simpatic. Asta spune ceva despre o trăsătură a lui de caracter: era foarte atent și drăguț cu toată lumea. Parcă avea o listă, să fie cu fiecare din noi atent, drăguț, cumsecade. Așa a fost și cu mine, în toate etapele, până când a murit, în 1989. Crescând însă, am început să‑i pun întrebări legate de literatură, de religie etc. A murit când aveam aproape 16 ani…

Ții minte vreo frază memorabilă, vreo sentință verbală de neuitat în relația voastră?

Mai multe! Țin minte un desen de‑al meu de care făcuse mare haz: desenasem o bombă și un schelet, iar desenul se numea „Bombă și scelet”, că scrisesem greșit, copil fiind. Râsul lui e prima amintire, asta pe lângă acel câine de pluș, Cato. Apoi, pe la 11 ani începusem să citesc filosofie și îi puneam întrebări despre Dumnezeu. Țin minte remarca lui: „Se vede că Noica a avut o influență”; era o remarcă ușor ironică, dar și apreciativă, era un amestec… Discuțiile dintre tata și el erau extraordinare, mi le amintesc foarte bine. Tata îl suna la prima oră, aveau un ritual al conversației: „Binecuvântează, părinte!”. „Domnul!”, se auzea în receptor. Pe urmă începeau întrebările: „Bine, Nicule, de ce ai scris cutare  lucru?”, și el răspundea de la celălalt capăt al firului. Vorbeau foarte des, dar în plus de asta Steinhardt era un neobosit autor de scrisori, scria și câte trei scrisori pe zi aceleiași persoane, după cum își aducea aminte de anumite lucruri.

Cum ați aflat vestea morții lui?

Brusc. Era sfârșitul lui martie ’89, când am primit telefonul că a murit. S‑a simțit rău și… asta a fost. Știu că urma să vină la București, să se vadă cu tata. E un moment foarte frumos al morții lui, când, în spital fiind, a rugat pe cineva de la Baia Mare să‑i citească rugăciunea de pe patul de moarte. Respectivul a citit rugăciunea, iar el a spus: „Acum închide cartea!”. Și a murit. E o moarte foarte frumoasă, recunoaște!

Da, o moarte foarte… călugărească!

Călugărească, da! Dar asta înseamnă și să te iubească Dumnezeu.

Neuitatul drum către Rohia

Și cum v‑ați pus la drum, spre Rohia? Era o călătorie lungă și complicată, în anii aceia…

Pentru tata era evident că trebuia să meargă, am fost și eu cu el. Ne‑a însoțit Stelian Tănase și, dacă nu mă înșel, Mihai Șora. Și în același compartiment cu noi erau Sorin Dumitrescu și Rodion Galeriu. O particularitate a acelor zile: am râs copios tot drumul, iar la înmormântare am plâns din greu! Râdeam pe drum deoarece bănuiam că cei din compartimentul de alături erau securiști, ceea ce e foarte posibil. Oricum, a fost plin de securiști la înmormântare, unii discreți, alții fooooarte vizibili, își marcau pur și simplu prezența. Erau din alt film!

Filmul lor, cu securiști. De ieri și de azi.

Exact. Rodion Galeriu adusese niște plăcintă cu lobodă care părea a avea carne (era Postul Paștilor) și parcă Sorin Dumitrescu s‑a și dus la ei cu acele plăcinte, în hohotele noastre de râs. O dată ajunși la Baia Mare, am tras la un prieten de‑al lui Steinhardt, i‑am uitat numele, care ne‑a povestit cu de‑amănuntul cum a murit. Apoi, la înmormântare a fost impresionant, cu totul. Problema delicată era aceea dacă tata poate sau nu să ia cuvântul – el fiind interzis atunci, în 1989. Prezența securiștilor tocmai asta urma să împiedice, să nu ia cuvântul persoanele indezirabile regimului. Episcopul Iustinian era foarte încurcat de această situație, pe care a gestionat‑o cu mult tact, finalmente. Dar prezența tăcută a lui tata era mai elocventă decât orice discurs…

Cine a luat cuvântul, până la urmă?

Episcopul Iustinian, care a vorbit foarte bine, părintele Serafim Man și starețul de atunci, actualul Episcop Iustin Hodea. Pe mine cel mai mult m‑a impresionat Serafim Man, nu atât prin ceea ce spunea, cât prin felul lui de a fi. Parcă era un personaj din Ion Creangă! Dar și ce viață a avut omul acesta, cu un cancer pe care l‑a depășit și toate celelalte încercări. A povestit cum a fost primit Steinhardt în monahism – a fost chiar un act de curaj această primire. Nu a fost totul idilic în legătură cu experiența mânăstirească a lui Steinhardt, nu toți îl înțelegeau și/ sau îl apreciau. M‑a impresionat cel mai mult faptul că oamenii simpli de acolo îl plângeau ca pe unul din familia lor. Pentru noi era un reper genial, dar pentru oamenii simpli? El citea și predica în biserică cu multă putere, iar volumul de predici, în opinia mea, este o carte la fel de frumoasă ca Jurnalul fericirii. Un exemplu de predicație autentică, profundă teologic, sunt foarte bine lucrate. Există și o înregistrare cu el pe youtube, nu avea o voce nemaipomenită, gravă, ca părintele Bartolomeu Anania sau Billy Graham, ci una firavă, dar care inspira foarte multă simpatie; o voce de om foarte cumsecade. Asta îl și definea, dincolo de cultura lui extraordinară, de mobilitatea intelectuală și de inteligența sclipitoare: cumsecădenia!

Crezi că lui Steinhardt, cu umorul lui, i‑ar fi plăcut înmormântarea proprie, cu tot acel amestec de personaje, de interdicții și de șuntări ale dispozițiilor regimului abuziv al comuniștilor?

Sigur că da, era înmormântarea potrivită. Un călugăr, dar și o mare figură a culturii române. În plus, intelectualii îl înmormântau pe unul de‑al lor, iar maramureșenii la fel, tot pe unul de‑al lor. De altfel tata se amuza că în nu știu ce prezentare scria în dreptul lui: „N. Steinhardt, publicist, Maramureș”. Tata îl tachina: „Ai ajuns și publicist din Maramureș…!”. Oricum, tata a stat tot timpul și mai apoi la masă lângă Episcop, iar acesta îi turna mereu câte un păhărel de țuică, spunând că e medicament…

Uitarea, în cultură, e un lucru foarte grav

Cum ți se pare administrată posteritatea lui Nicolae Steinhardt?

Ediția cărților lui de la Polirom e foarte bună, e un autor foarte citit, lumea își amintește de el, Jurnalul fericirii este un best‑seller al literaturii române, dar avem, ca popor, meteahna amneziei. Exaltați atunci când moare cineva, apoi îl uităm foarte ușor. E important să menținem flacăra amintirii, uitarea este dușmanul culturii. Călugării de la Rohia au această grijă și se ocupă foarte bine de asta.

Starețul Macarie al Rohiei e foarte activ în sensul acesta…

Da, Steinhardt este o permanentă sursă de inspirație în ceea ce privește modelul unui intelectual creștin. Cu un angajament foarte serios în chestiunile duhovnicești, cu smerenie poate exagerată câteodată. Smerenia unui intelectual este un lucru foarte rar, ei sunt insuportabili prin amor propriu, prin narcisism, prin orgoliu. El era realmente un om modest. Cum, într‑un fel, era și tatăl meu – chit că nu purta rasă monahală.

Poate fi și din educație…

…și din experiența închisorii, nu uita asta!

Trebuie să amintim că anul acesta se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Alexandru Paleologu, pentru care te pregătești cu o serie de autor, spre editare și neuitare.

Am făcut și fac o serie de cursuri cu aspecte ale operei lui; în plus, publicăm cărțile sale în regie proprie, sub egida Fundației „Casa Paleologu”. Va fi opera omnia, am mari emoții legate de această întreprindere editorială. Generația noastră îl știe pe tata, dar cei mai tineri nu prea…

Nu‑i cazul să ai emoții, va fi foarte bine primită, suntem cu toții siguri de asta!

A consemnat Răzvan BUCUROIU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *