Sufletul meu din iad

Este o samavolnicie să ţi se ceară, din considerente creştineşti, mai mult decât poţi da. O persoană cu care am schimbat poate două cuvinte la biserică, mi-a fost introdusă la telefon de alta, care voia să practice generozitatea informaţiei, milostenia indiscreţiei:

-Merg să fac o comunicare ştiinţifică în oraşul I, vreau să-mi duc şi copiii şi bona, îmi dai cheia de la casa ta? Ştiu că e mare, ştiu că o ţii goală. I-aş duce pe cei mici şi la sfânta Parascheva.

-Da, numai că ar trebui să merg şi eu cu voi, nici un taximetrist n-ar şti să vă ducă, am instalaţii vechi de o sută de ani, nu seamănă cu cele din vila ta, nu este apă caldă, gazul merge doar dacă pui butonul într-o anume poziţie, scara este dărăpănată, copiii se pot accidenta…

-Nu contează, nu contează, nu suntem pretenţioşi.

-Dar mi-e greu să plec acum la un asemenea drum (nu aveam banii puşi deoparte pentru biletul de tren), nu am cu cine să las copilul, nu are cine-l duce şi lua de la şcoală, cine să facă lecţii după-amiaza, cine să-l adoarmă seara…

-Nu contează, nu contează…

Buna creştină a mai continuat hărţuirea o săptămână, căutându-mă până şi la serviciu, căci la biserică, din cauza ei nu m-am mai dus. Simţeam în atitudinea femeii şi mai ales a celei care o pusese pe urma mea, o judecată de genul:

-Dacă nu-i dai ce ţi-a pretins, ce ameninţare a iadului va înnora cerul existenţei tale de-acum!

Deşi nu părea o urgenţă de supravieţuire pentru cercetătoare, ci cumva un fapt alternativ al vieţii ei, o evitam, ca să nu izbucnesc de mânie şi să-i spun în faţă:

-Ceea ce ştii despre mine nu trebuia să ştii. Ceea ce îmi ceri, cu nepăsare faţă de viaţa mea, nu trebuia să-mi ceri. Nu e nevoie să compui teste atât de grele, pentru mântuirea mea. Las-o în seama altora. Nu cred că te obligă cineva să pleci la un simpozion îndepărtat să faci comunicări ştiinţifice, când ai trei copii. Poţi trimite referatul să ţi-l citească altcineva.

Îmi spuneam că, a-i împlini dorinţa, pretinsă ca milostenie, ar distruge atât de mult din viaţa mea, administrată şi-aşa dintr-un prea puţin, încât totul, în urma împărţirii cu această străină, va înceta să se mai ţină în echilibru. Apoi, după ce grupul primit în ospeţie va pleca în vila sa modernă, supraetajată, din Bucureşti, familia mea nu va mai putea folosi nimic din casa bătrânească părăginită, nici cât pentru o vacanţă, nici cât pentru o zi de lucru. Instalaţiile vor reîncepe să curgă, facturile vor creşte nestăvilit în casa folosită neglijent…

Da, modul meu de gândire este meschin. Îmi amintesc şi o ameninţare dintr-o predică a preotului D, fără adresă personală, dar înfricoşătoare ca rostire: Nemilostivirea vi se va socoti ca desfrânare!

După această probă de nemilostivire, este explicabil interesul meu crescut pentru infern. Citesc pe un site francez un manuscris din 1875, scris de o călugăriţă şi preluat de Fabienne Guerrero, cu titlul „Manuscrisul din Purgatoriu”. Îl simt deîndată aproape pe Dante Alighieri, atât de iubit prin ideile lui literare, încât sufletul meu o primeşte şi pe Fabienne cu toată prietenia, descoperind cum uneori, o făptură îndepărtată te poate consola de toată grosolănia unor „apropiate”.

„În 15 august am văzut-o pe sf. Fecioară, înălţându-se la cer cu atâtea suflete, înghesuite până atunci lângă mine! Dar eu am rămas. De-aţi şti ce căldură este în Purgatoriu! O mică rugăciune a voastră ne face atât de bine!”

Desigur, pot crede că tot ceea ce scrie Fabienne este literatură, pentru că noi, ortodocşii, nu acceptăm conceptul de Purgatoriu. Dar aşa cum în casa Tatălui sunt multe locaşuri, probabil şi iadul le are pe ale lui. Unul dintre ele ar putea purta şi acest nume.

„A nu-L vedea pe Dumnezeu este un martiriu mai mare decât focul Purgatoriului. Nu vă temeţi de oboseală.Când este vorba de El, sacrificaţi totul. Fiţi umili, înclinaţi-vă până la mijlocul pământului, dacă se poate. M. este în Purgatoriu, fiindcă prin cuvintele ei glumeţ-viclene paraliza adesea binele pe care surorile l-ar fi putut face. Puneţi în practică prezenţa lui Dumnezeu şi puritatea intenţiilor.”

Am citit că sf.Siluan Athonitul se ruga şi pentru sufletele din iad. Îmi amintesc că am simţit eu însămi, în timpul unei sfintei liturghii de pomenire, apropierea unui asemenea suflet, care apoi s-a ţinut mult timp, pe toată durata postului mare, de coada mea, încercând să-mi arate ispitele la care nu a rezistat. Mesajul lui părea a fi simplu:

– Nu eşti mai bună, mai tare decât mine, şi uite-mă unde sunt. Curând, vei fi şi tu aici. Ajută-mă, trimite-mi rugăciuni!

Lumea de dincolo şi lumea de aici (inclusiv doamnele prietenoase din biserica mea) nu încetează să-mi strige acelaşi lucru, să-l pună în scenă, să mi-l simbolizeze, sub un anumit şantaj: În iad, în iad, acolo ţi-e locul! Doar de noi depinde să te salvăm, oferindu-ţi oportunitatea să te milostiveşti.

Şi totuşi, nu vreau să deznădăjduiesc.

S-ar zice că şi mie mi s-a încredinţat un suflet din iad, pentru care să mă rog, dar nu ştiu cum să-l numesc, cum să-mi dirijez intenţia rugăciunii pentru el. Mai ales că modul în care damnatul îşi face simţită prezenţa, modul în care mi se recomandă, este însăşi ispita prin care a căzut. Nu are alt nume. Te poţi ruga, te poţi înfăţişa lui Dumnezeu când încerci o atracţie păcătoasă?!

După ce sufletul din iad s-a apropiat de mine, încerc tot mai des sentimentul că n-am făcut nimic bun până acum, sau dacă s-a întâmplat să pot face, am irosit totul într-o clipă de atracţie nepermisă. Această înclinaţie a sufletului omenesc de a dori cel mai interzis lucru, de a-şi ataşa imaginar cea mai netrebnică pereche (sau, din contră, una care nici n-ar trebui să fie atinsă, prin sublimul ei, de vreun gând al dorinţei), este explicată în psihanaliză prin tumultul energiilor corporale care au tendinţa să încalce domeniul tabu-ului. Nu există soluţie care să le reducă la tăcere. E limpede că, până în ultima clipă suntem ispitiţi şi putem cădea, pentru că viaţa noastră (motivaţia, sensul ei, jubilaţia) este clădită pe pulsiuni.

Sufletul „meu” din iad, protejatul meu, îmi pretinde un lucru greu de împlinit: să mă rog pentru el numindu-l, nu în minte (nu am numele lui, este un străin pe care nu l-am întâlnit pe durata vieţii pământeşti), ci în corp, prin însăşi ispita cu care a ajuns să cadă şi să se identifice.

Cu greu am compus această rugăciune, care să ne cuprindă, pe amândoi:

Doamne, milostiveşte-te de sufletul meu din iad. Scapă-l de înlănţuirea patimilor arzătoare şi ajută-l să-şi recapete libertatea de a se bucura, numai şi numai întru iubirea şi curăţia Ta!

Elena FRANDEŞ