Suntem creştini?

O mie şapte sute de ani şi mai bine. Este atât de mult de-atunci dar mergând înapoi pe firul evenimentelor parcă ieri s-au petrecut toate. Puţin din ceea ce se întâmplă azi în lume este diferit de faptele acelor vremuri.Nedreptatea,fărădelegea,ura,nemilostivirea,zavistia s-au manifestat în toate timpurile şi s-au extins îndeosebi asupra   destinului celor slabi sau neajutoraţi. Duhul trândăviei,al iubirii de stăpânire, poftă de înavuţire ,grăirea în deşert ne bântuie şi pe noi, astăzi.Doar faţa pământului s-a schimbat odată cu scurgerea implacabilă a nisipului în clepsidră şi de bună seamă – ”faţa” oamenilor.

Acolo,unde odinioară era apă şi corăbiile trăgeau la edec aproape de poarta de răsărit a cetăţii Halmyris (Salmorus) acum se întinde lunca Dunării,frumoasă şi roditoare ,râvnită de alţi ochi nu mai puţin lacomi decât cei care au cotropit aceste meleaguri în trecutul îndepărtat.

Cetatea stă îngropată în uitare dar mai are multe de spus despre vieţuitorii acestor locuri precum şi despre cei care umblau să-şi mărească averile ori să-şi piardă urma printre “limbile”din toată lumea aduse aici de politica imperială.

Zidurile vechi poartă ca pe nişte peceţi urmele de foc ale deselor năvăliri şi arată privirii doar o mică parte din ceea ce pământul a acoperit cu nepăsarea lui tăcută. Călcat ,prădat,pustiit de trecerea  hoardelor mai vechi sau mai noi care au încruntat faţa lumii cu nelegiuirile lor, ţinutul binecuvântat al Dobrogei trăieşte acum bucuria renaşterii în credinţă. Pare ireal ceea ce s-a petrecut aici în urmă cu şaptesprezece veacuri,dar martirologiile ,sfintele moaşte,inscripţiile ,credinţa dreptslăvitoare care s-a păstrat nealterată dau chezăşie despre adevăr.

Mânăstirea cu hramul Sfinţilor Epictet şi Astion se află aşezată la doar câţiva kilometri de localitatea Murighiol,aproape de braţul Sfântul Gheorghe.

Drumul trece printre lanuri întinse de grâu şi porumb, te îmbie să te odihneşti în satele aşezate la umbra pomilor fructiferi apoi o ia domol pe lângă baltă şi după ce admiră cohorta de flori ale soarelui ce-şi întorc faţa după prinţul zilei te duce la destinaţie.

În fiecare an aici, pe opt iulie se prăznuieşte cu multă dăruire ziua în care cei doi martiri ai Lui Hristos ,preotul Epictet şi ucenicul său Astion au primit cununi în Cer.

Cei doi au venit aici din părţile Răsăritului în timpul prigoanei asupra creştinilor declanşată de către Diocleţian ,crudul împărat roman. Şederea lor a fost pentru locuitorii limesului dunărean un nou prilej de a asculta Cuvântul Lui Dumnezeu căci de la trecerea Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat pe aceste meleaguri s-au perindat mulţi propovăduitori ai Evangheliei unii dintre aceştia – preoţi,episcopi sau diaconi – ucişi de gloatele însetate de sânge ori de  sabia cumplitului tiran.

Despre viaţa şi pătimirea celor doi martiri care au stat în cetate sau poate într-unul din satele din jur tămăduind bolnavii,alungând prin rugăciune duhurile necurate,învăţându-i pe ţărani să se închine adevăratului Dumnezeu ne istoriseşte cea mai veche mărturie scrisă şi cunoscută până acum în ţara noastră. Desigur că acest meleag “bătut” din toate părţile dar primenit prin jertfa iubitorilor de Hristos mai are multe taine învăluite în tăcere care poate vor fi cunoscute cândva,la alt ceas de cumpănă pentru a-i întări pe cei care vor dori la rândul lor să mărturisească Adevărul.

Ceea ce îi definea pe creştinii din primele veacuri era dragostea lor pentru aproapele în slujba cărora îşi puneau libertatea şi viaţa fapt ce ,în ochii păgânilor, părea de neconceput. Într-o lume stăpânită de duhurile răutăţii mila,dărnicia,altruismul,binefacerea şi alte virtuţi creştine erau străine de înţelegerea majorităţii populaţiei de aceea “bicisnicii”care erau le promovau sufereau oprobiul public cu toate consecinţele care decurgeau de aici. Trăind sub influienţa  idolatriei nu mai deosebeau iubirea de nelegiuire de aceea mai lesne acceptau schingiuirile şi omorurile care se întâmplau în mijlocul lor decât Cuvântul Lui Dumnezeu.

Dar jertfa de pe Cruce avea să lumineze întunericul şi să aducă printre oameni Adevărul. Mai era însă nevoie de multă jertfire ca să se întoarcă pe pământ dreptatea Lui . Cel care coboară până la iad şi iarăşi ridică Şi-a ales pentru propovăduirea Evangheliei Sale  înaintemergători şi nebuni,săraci cu duhul şi pe toţi aceia care dispreţuind bogăţiile lumii s-au îmbrăcat cu smerenie pentru a-L urma. Iar aceşti umiliţi,dosădiţi,prigoniţi pentru numele Domnului care au plâns pentru păcatele oamenilor şi de care lumea nu era vrednică au semănat printre ciulini sămânţa credinţei.

Suntem creştini ! spuneau ei când ,înaintea scaunului de judecată, erau întrebaţi cum îi cheamă,de unde vin sau care le este rangul. Era numele pe care îl iubeau cel mai mult şi pentru care se lepădau de identitatea lor şi de toate onorurile lumii. Erau fericiţi că Dumnezeu a făcut cu ei voia Lui iar ei  au făcut ca numele Domnului să fie sfinţit între neamuri.

Noi acum ne străduim să ne facem “un nume” ca să dobândim slava oamenilor şi poate ar trebui să ne întrebăm cu sinceritate : suntem creştini cu adevărat ?