TAINA CUNUNIEI

Este potrivit să ne amintim următoarele cuvinte: „Cununiile se să­vârşesc în ceruri”. În ele este exprimată pe scurt şi cu har, credinţa în faptul că unirea plănuită de Dumnezeu a doi oameni prin căsătorie nu poa­te fi rod al patimilor. Ea trebuie să aibă, şi are, un conţinut esenţial, fiinţial. Învăţătura ortodoxă despre căsătorie afirmă că adevărata căsătorie ortodoxă este o Taină, adică un eveniment duhovnicesc, care aparţine realităţii duhovniceşti. „Nunta este deja Taină fie şi numai în virtutea faptului că trece dincolo de ho­tarele minţii noastre, întrucât prin ea doi se fac unul”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur.

Taina Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfinţeşte şi inalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea re­prezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică.

Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu formează o imagine a ceva terestru, ci a lui Dumnezeu Însuşi, bărbatul şi femeia unindu-se în Dumnezeu, aşa cum cele două firi, divină şi umană, se unesc în ipostasul unic al lui Hristos, aşa cum Tatăl şi Fiul se unesc în Duhul Sfânt. Prin unirea cu Dumnezeu şi cunoaşterea Lui, omul poate să actualizeze darul său divin, chipul lui Dumnezeu,care poate fi definit prin capacitatea de cunoaştere a modului de curăţire a păcatelor prin virtute

Urmărind referatul biblic al creaţiei, Dumnezeu l-a creat pe om „bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27), formând omul întreg, a creat întreaga fire omenească într-un om – întâiul om Adam – iar din carnea lui a luat-o pe prima femeie, de aceea căsă­toria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Astfel, omul tinde spre comuni­une după modelul comuniunii care există între Persoanele Sfin­tei Treimi, căci bărbatul şi femeia sunt complementari nu numai pe plan fizic, ci şi prin comuniunea de viaţă, care face din iu­birea conjugală un reflex al iubirii intratrinitare.

Prin participarea la nunta din Cana Galileii, Mântuitorul Hristos a cinstit nunta, ridicând-o din ordinea naturii în ordinea harului, aşa cum afirma Părintele Stăniloae, şi proclamând profetic sensul Împărăţiei lui Dumnezeu, asimilându-I cinei nupţiale din ceruri. Fericitul Augustin spune: ”Hristos a întărit la Cana ceea ce Dumnezeu a instituit în rai”. Aşa cum femeia a fost luată din bărbat, formând cu acesta „un singur trup”, tot aşa şi Biserica, Mireasa lui Hristos, s-a născut din coasta Mirelui său (Ioan 19, 34-37). Întru aceasta Dumnezeu Îşi manifestă marea Sa iubire faţă de oameni, iubire care transcende şi sfinţeşte comuniunea Lui cu noi, chemându-ne pe toţi la bu­curia Cinei şi a Nunţii Cereşti. În Cana Galileii se face început răscumpărării omului, aşa cum începutul omenirii se face prin binecuvântarea dumnezeiască a primei familii, protopărinţii nea­mului omenesc, urmând ca desăvârşirea omenirii să fie în Împă­răţia Cerurilor, la cina Nunţii Mielului. Iată cum descrie Sfântul Chiril al Alexandriei acest moment din istoria mântuirii noastre, atunci când prin minunea transformării apei în vin ucenicii au crezut în Hristos, iar nunta se transformă în comuniune eclesi­ală: „Multe lucruri prea frumoase a săvârşit: deodată prin acest unic şi prim semn. Căci s-a sfinţit nunta cinstită şi s-a desfiinţat blestemul femeilor…şi Hristos a binecuvântat însuşi începutul naşterii noastre. Iar slava Mântuitorului nostru a strălucit ca o rază a soarelui. Şi ceea ce este mai mare în acestea e că ucenicii primesc asigurarea credinţei din minunarea lor”.

Într-una din lucrarile sale, Sf. Ioan Gura de Aur spunea: „Dacă ne întemeiem familiile căutand lucrurile care plac lui Dumnezeu, vom fi potriviţi pentru a supraveghea Biserica, deoarece, intr-adevar, familia este o mică Biserică. De aceea, este posibil să-i depaşim pe ceilalţi în virtute, devenind nişte buni soţi si soţii”. Dacă privim istoria Vechiului Testament, Dumnezeu a încheiat numeroase legăminte: cu Noe, cu Avraam, cu Moise si cu David, fiecare implicând angajamentul său neconditionat de a împlini o promisiune sau o obligaţie cu valoare etrenă.

Un nou legămant însa îl reprezintă Biserica lui Hristos (Noul Testament). Acesta este un angajament vesnic divin, dar şi uman. Şi aici ni se lămureşte acel pasaj al Sf. Ioan pe care l-am mentionatmai sus. In cadrul Bisericii, expresia clara si deplina a acestui angajament o constituie Taina Casatoriei. Cununia este o mare taina pentru ca reflecta o alta taina – legatura dintre Hristos si Biserica Sa.

„Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). Mare este taina aceea când omul lasă pe tatăl şi pe maica lui şi se lipeşte de femeia lui. Apostolul însuşi, care a urcat până la cel de al treilea cer şi care a văzut cereştile taine dumnezeieşti, numeşte unirea fizică dintre bărbat şi femeie din sfânta cununie pământească taină mare. Ea este taina iubirii şi a vieţii, decât care mai mare este doar unirea dintre Hristos şi Biserica Lui. Hristos este Mirele, iar Biserica este Mireasa Lui. El S-a jertfit pentru ea astfel încât, prin Sîngele Lui, El să o curăţească pre ea de tot păcatul şi de toată întinarea, şi să o facă vrednică să se numească Mireasa Lui. El cu dragostea Lui încălzeşte Biserica, El cu Sîngele Lui hrăneşte Biserica, El cu Duhul Lui cel Sfânt viază Bierica, o sfinţeşte şi o împodobeşte. Ceea ce soţul este pentru soţie, aceea este Hristos pentru Biserică. Bărbatul este capul femeii, precum Hristos este Capul Bisericii. Femeia se supune bărbatului ei, precum Biserica se supune lui Hristos. Soţul o iubeşte pe soţia lui aşa cum îşi iubeşte propriul trup, iar Hristos îşi iubeşte Biserica Lui ca Trup al Său.

Însişirile esenţiale ale căsătoriei sunt unitatea şi indisolubilitatea. Cea dintâi însuşire arată că ea este o legătură între un singur bărbat şi o singură femeie (monogamia) „Fiecare (bărbat) să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei” (I Corinteni 7, 2), iar cea de a doua, că această legătură nu se poate desface, ea fiind încheiată pentru întreaga viaţă, după cuvintele Mântuitorului:”ceea ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă”(Matei 19, 6). Biserica ortodoxă, pe temeiul cuvintelor Mântuitorului:”Oricine va lăsa pe femeia sa în afară de pricină de desfrânare…şi va lua alta, săvârşeşte adulter”(Matei19, 9), admite divorţul pentru pricină de desfrânare, ca şi pentru alte motive echivalente în gravitate. Desigur exista şi alte însuşiri cum ar fi dragostea şi buna învoire între soţi, curăţia, sfinţenia şi trăinicia.

Căsătoria se bazează pe legătura „dragostei curate”, care e întâlnire cu celălalt, e lupta cea mare a depăşirii de sine, spune Christos Yannaras, cu cât îl iubesc mai mult pe celălalt, cu atât îl cunosc mai mult, cred în el şi mă dăruiesc dragostei lui. În acest context căsătoria apare ca o continuă surpriză a „descoperirii” celuilalt, o mereu însetată dorinţă de cercetare a unicităţii persoanei sale. Încununarea celor doi aduce în primul rând o asumare a unei cununi de martiri. Fiecare îl primeşte pe celălalt ca şi gazdă, cu toate ale sale bune, şi rele, investeşte în celălalt sentimente.

Iubirea este cu adevărat cea mai mare dintre virtuţi (I Co­rinteni 13, 13), ea neputând lipsi din cadrul familial, în re­laţiile dintre soţi şi dintre soţi şi copii, menţinând buna înţele­gere şi astfel unitatea ei indisolubilă. Iubirea soţilor se manifestă reciproc, căci „cei doi vor fi un trup” (Facerea 2, 21-24; Matei 19, 4-6), uniţi prin legătura dragostei în căsătorie, un trup din care se va naşte un alt trup, adică se creează mediul ne­cesar naşterii, creşterii şi educaţiei copilului. „Dragostea conjugală este o dragoste binecuvântată de Dumnezeu”, spune Sf. Teofan Zăvorâtul. Aşadar, legătura bărbatului cu femeia în sânul familiei este bazată pe iubirea reciprocă a lor şi astfel pe moralitatea fiecăruia dintre ei, aceasta făcând posibilă înţelegerea deplină a rolului pe care îl au în unitatea familiei prin respectarea normelor religios-morale, o căsătorie cu adevărat fericită netrebuind să fie judecată după bogăţie sau frumuseţe, ci după virtuţi, aşa cum afirma Clement Alexandrinul.

„E bine că soţul vă iubeşte, indemna Sf. Teofan, şi dumneavoastră îl iubiţi şi acesta este raiul vostru. Acest rai este îngrădit de încrederea pe care o aveţi unul în celălalt. Păziţi această încredere ca pe lumina ochilor, şi fericirea voastră nu se va clătina”.

Scopul pentru care Dumnezeu a întemeiat Căsătoria este întreit. Primul scop este acela de perpetuare sau înmulţirea neamului omenesc „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere 1, 28); cel de al doilea scop este întrajutorarea  reciprocă a soţilor în tot ceea ce are legătură cu sarcinile şi grijile familiale. Intrajutorarea soţilor, responsabilitatea unuia faţa de celălalt, dezvoltarea şi maturizarea relaţiei de cunoaştere şi de iubire, care în familie uneşte pe cei doi soţi; iar cel de al treilea scop îl constitue depăşirea egoismului, iubirea şi respectul trebuie sa fie reciproc.

În lumina Sfintelor Canoane, Taina Cununiei aduce câteva condiţii pe care cei doi miri trebuie să le îndeplinească pentru a putea primi încuviinţarea şi binecuvântarea Bisericii.

Prima condiţie vizează credinţa ortodoxă a mirilor, ce nu ţine de formă ci de esenţă. Canonul 10 Laodiceea interzice căsătoriile mixte, iar canonul 31 al aceluiaşi sinod din Laodiceea admite căsătoria numai dacă mirele eterodox trece la Ortodoxie.

A doua condiţie este ca naşii mirilor să fie ortodocşi şi cununaţi între ei. Naşii sunt părinţi duhovniceşti, de aceea este nefiresc să fie naşi doi tineri necăsătoriţi pentru că se pierde misiunea duhovnicească a năşiei. De asemenea potrivit canoanelor, nașii necununați nu mai pot să se casătorească ulterior unul cu celălalt, datorită gradului de rudenie care se creează între ei, în momentul în care ei sunt nași de cununie. Pravila Mare opreşte şi pe călugări de a fi naş sau de a oficia Taina Cununiei, pentru că „este fără cale şi nu se cuvine ca să binecuvânteze nunta unui care s-a lipsit de nuntă”.

A treia condiţie vizează pregătirea mirilor pentru Sfânta Taină prin spovedanie şi împărtăşire, prin care preotul poate stabili şi da dezlegare pentru cununie.

Iată câteva sfaturi rostite de către episco­pul Alexandru Mileant, sfaturi care duc la o căsnicie fericită:

∙ să nu fiţi niciodată supăraţi amândoi în acelaşi timp;

∙ să nu ridicaţi niciodată vocea unul la celă­lalt (cu excepţia cazului când arde casa);

∙ dacă unul dintre voi trebuie neapărat să iasă învingător din dispută, cedează tu;

∙ dacă trebuie să mustri, fă asta cu dragoste;

∙ niciodată să nu aminteşti greşelile din trecut;

∙ nu mergeţi la culcare fără să vă fi împăcat;

∙ străduiţi-vă, cel puţin o dată pe zi, să vă spuneţi unul celuilalt o vorbă bună;

∙ dacă ai făcut ceva greşit, grăbeşte-te să-ţi re­cunoşti greşeala şi să-ţi ceri iertare;

∙ în contradictoriu discută doi, însă cel ce n-are dreptate vorbeşte întotdeauna mai mult.

În esenţă, aceste sfaturi şi altele de acelaşi fel reprezintă o repovestire a ceea ce ne învaţă cre­dinţa creştină. Ca atare, dacă amândoi soţii se vor strădui să devină creştini mai buni, vor fi înlăturate toate neînţelegerile, iar înţelegerea şi dragostea reciprocă dintre ei va creşte.

Pr. Cristian Perşa