Te-am căutat, şi … m-ai găsit (Mărturia unui păcătos doritor de pocăinţă)

Mă simt nespus de bucuros că mi-ai dat îndemnul să Te caut, dar n-aş putea spune că Te-am şi găsit, ci, în bucuria mea cea mare, strig cât pot de mult că Tu m-ai găsit pe mine. Nu ştiu cât de intensă mi-a fost, la început, dorinţa de a Te căuta, dar simţeam cum ea sporeşte, neoprită de nimeni, nici chiar de vrăjmaşul meu, căruia încă îi slujeam. Da, dorinţa-mi sporea de la o zi la alta, prin puterea Milei şi Iubirii Tale pentru mine, ca şi eu să-Ţi fiu un supus „partener de dialog” în rugăciune şi Scriptură, chiar dacă eram la începutul învăţării cuvintelor Tale, şi neputincios în a le înţelege pe deplin. Nu vroiam să stau ascuns, asemenea lui Adam şi Eva, de frica şi ruşinea neascultării de Tine, nu că eram eu mai bun şi mai ascultător decât ei. Tu ai zis: „Îndrăzniţi!”, şi eu am îndrăznit; şi ai mai grăit ceva: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”.

Citind în Sfânta Scriptură, am găsit scris că Tu, aşa trist şi mâhnit cum erai, l-ai căutat pe Adam, chiar în starea lui de păcătoşenie. Deci, cu atât mai mult nădăjduiam că Tu, în bunătatea Ta,  mă vei găsi şi pe mine, devreme ce ardea în mine dorinţa de a Te căuta şi de a fi găsit.

Adam Ţi-a auzit întrebarea strigată: „Adame, unde eşti?” (Fc.3,9), şi a răspuns, apăsat de o vinovăţie tăinuită: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (Fc.3,10). Iar mai ieri, (şi) eu, ieşind din „stufărişul” nepăsării mele şi al ruşinii că Te-am părăsit, Ţi-am dorit prezenţa, şi Tu mi-ai răspuns în şoaptă, doar inima-mi să Te audă: „Vino după Mine”. Apoi, bucurându-mă cu iertarea, ai lăsat să lucreze asupra mea pronia Ta şi nădejdea creştinească, căci Îţi simţeam ajutorul şi Îţi duceam dorul.

Copilăria, cu cei „şapte ani de acasă”, am petrecut-o şi în casa Ta, alături de părinţi şi fraţi. Ceva despre Cuvântul şi Evanghelia Ta ştiam, şi împlineam o parte din câte citeam. Poate, tocmai de aceea mă iubeai, deşi îmi vedeai „trădarea” ce urma să cocheteze mai târziu cu anii tinereţii, mergând până în vecinătatea anilor cărunţi, căci depărtarea de casă şi de părinţi m-a înstrăinat şi de Sfânta Evanghelie şi de Biserică. Rugăciunile s-au împuţinat, iar păcatele s-au înmulţit. Eram fiul nepăsător cu averea duhovnicească a prunciei mele primită în dar de la Tine şi, cu drag, de la părinţii mei trupeşti. Din fiul Tău iubit, am devenit „sluga înfometată de roşcovele” (aluzie la „fiul risipitor”), la care doar aveam voie să privesc, fără a-mi potoli foamea, fiind vrednic de toată compătimirea. Viaţa pe care o trăiam, fără grija mântuirii, era batjocura vieţii date de Tine, ce putea sfârşi oricând în moarte veşnică. Deci eram cu picioarele pe marginea prăpastiei, strigând asemenea poetului: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei!”.

Te uitai la mine cu milă, cum, desculţ fiind, călcam cu picioarele pe pietrele ascuţite ale nepăsărilor de Tine, ale rătăcirilor vinovate şi ale înşelărilor neînţelese. Nu de puţine ori zburdam „nevinovat” în „arena” libertăţii greşit înţeleasă şi rău trăită. Câteodată, inconştient, iar de multe ori cu bună ştiinţă, spoream „comoara” păcatelor mele, comoară pe care „molia nu o mânca, iar rugina nu o împuţina”. Însă, aflând de la psalmistul David că „de mila Ta este plin tot pământul” (Ps.32,5), eram sigur că mă voi împărtăşi şi eu de puţină milă dumnezeiască. Şi aşa a şi fost, dar nu atunci, ci mai târziu, când s-a risipit aproape toată agoniseala duhovnicaescă a copilăriei mele şi când suferinţele sufleteşti erau mai mari decât cele trupeşti.

Eram, pe vremea aceea, prietenul păcatului şi duşmanul celui care îmi vedea trista rodire a acestei prietenii ascunse, pe care unii îndrăzneau să mi-o scoată la lumină, făcând-o cunoscută (şi) celor care nu mă socoteau un rătăcit. Dar când scăpam de sub „protecţia” vrăjmaşului, alergam bucuros către Tine şi, pârându-l pe el pentru „rana” ce mi-a făcut-o,  ceream grabnică vindecare şi izbăvire de la Tine. Dar în dezvinovăţirea mea nu eram mai bun decât protopărinţii mei, căci şi eu găseam destul de repede justificări păcatelor mele.

Din fericire, aveam şi momente în care părerile de rău pentru păcatele săvârşite erau însoţite de rugăciuni ca acestea: „Lasă, Doamne, să cadă foc din cer peste gândurile mele cele necurate, şi mă curăţeşte în cuptorul suferinţelor, înainte de a ieşi sufletul meu din acest lut biciut de crivăţul amăgirilor pierzătoare; Adu-Ţi aminte, Doamne, de cel ce Ţi-a întors spatele, alergând nebuneşte spre chemări ispititoare; Ajută-mă să pun în candela mea untdelemnul credinţei drepte şi statornice, înainte de a auzi strigarea: „Iată, mirele vine!”, ca nu cumva, găsindu-mă cu candela goală, să închizi uşa şi să-mi zici: „Nu te cunosc pe tine”.

Eram şi sunt bucuros că m-ai chemat la lucru chiar şi „în ceasul al unsprezecelea”. Numai că până să răspund chemării Tale, eu Te aşteptam în „piaţa” vorbelor de prisos, în întunericul nepăsării şi al lenevirii, pe care Tu Te-ai îndurat să-l risipeşti cu lumina Ta. Ţi-a fost milă de mine şi m-ai chemat să lucerz în via Ta, şi mi-ai plătit şi mie ca acelui care Ţi-a lucrat din cel dintâi ceas. Neînţeleasă este dreptatea Ta, de mulţi lucrători!

Simţeam că-mi eşti aproape, pentru că orice cădere a mea era urmată de o trezire mustrătoare şi o trezvie lucrătoare, de o ridicare bucuroasă şi binecuvântată. Tu m-ai ajutat să înţeleg că nu căderii îi urmează   moartea, ci neridicării, care aduce cu sine pierderea sufletului. Îţi mulţumesc că prin această înţelepciune primită de la Tine, mi-ai ajutat să nu-mi înmulţesc căderile, ca să nu mă trufesc cu tot atâtea ridicări. Şi ştiu bine că nu m-am ridicat singur, ci dreapta puterii Tale mi-a dat şi mie putere. Nici n.aş putea avea o altă încredinţare, câtă vreme îmi stăruie în memorie aceste cuvinte grăite de Tine pentru toţi acei care vor să Te audă şi să înţeleagă: „… fără Mine nu puteţi face nimic” (In.15,5). În slăbiciunle mele Tu Ţi-ai arătat puterea. Tu mi-ai ajutat să fac un pas spre Tine şi m-ai bucurat cu mulţii paşi ai Tăi făcuţi spre mine.

În Sfânta Carte am mai citit şi despre îndelunga Ta răbdare şi milostivirea-Ţi nemăsurată, pe care chiar am văzut cum le-ai revărsat asupra robului Tău, ca să găsesc calea îngustă către Tine, părăsind drumul larg, pe care mergeam gârbovit, căci purtam în spate un păcătos. Mă bucur, şi se bucură cerul, că aşteptarea nu Ţi-a fost zadarnică, pentru că rătăcirii mele i-a urmat regăsirea de sine. „De certat m-ai certat, dar morţii nu m-ai dat!”. Aşa a fost voia Ta cu mine, după cum cu mulţi alţii ca mine eşti la fel de Bun şi Îndelung Răbdător.

Dragostea şi răbdarea, bunătatea şi mila Ta m-au ajutat să nu rămân nepăsător grijii Tale pentru mine, de aceea am luat hotărârea de a părăsi „ţara păcatelor”. Tu m-ai văzut de departe iar eu am regăsit casa Ta, pe care am socotit-o şi a mea, deşi am părăsit-o pentru multă vreme, fără un motiv anume. Poate, doar cel invocat de protopărinţii mei – amăgirea satanei. Da, am plecat spre Tine în starea în care m-am „trezit”,  cu bucuria rugăciunii pe buze şi cu durerea lacrimilor de căinţă pe obraz. N-am aşteptat până voi agonisi ceva avere duhovnicească, căci departe de Tine, şi fără Tine, sigur n-o puteam câştiga. Îţi mulţumesc că mai primit aşa sărac şi bolnav, cum m-ai găsit. Bogăţia şi sănătatea, bucuria suffletească şi trupească le-am aflat, şi le pot păstra doar  în foişorul rugăciunii mele către Tine.

Îţi mulţumesc că nu m-ai dat uitării la vremea bătrâneţelor mele, deşi eu Te-am uitat în anii puterii mele trupeşti, însoţite de slăbiciuni sufleteşti. Când eu păcătuiam, Tu îmi pregăteai întoarcerea şi iertarea, chiar de eram cu părul albit de griji vremelnice şi nu de dorul mântuirii mele.â

La Tine m-a adus Maica Ta, care este şi Maica mea; Tu mi-ai dat-o sub Crucea Pătimirii Tale. Ei m-am rugat, şi ochii mei duhovniceşti s-au deschis, ca să Te văd mergând în faţa mea , iar eu să am putere „să Te urmez, luându-mi crucea în fiecare zi”  (cf. Lc.9,23).

 Iosif  Badiu  –  Huedin