Teo-ideologia
Share
Teo-ideologia sau despre pericolul imposibilității de a mai crede
Nu poți să-L iei pur și simplu pe Dumnezeu și să-l transformi în apendicele existenței tale reușite. Dacă faci astfel, Îl ucizi. Dumnezeul mort este metamorfozat eventual într-o ideologie a binelui, dar o ideologie golită de viață. Poți face fapte minunate în numele acestei iluzii a divinului, poți ajuta semeni, poți construi asociații de binefacere și câte altele care se mai pot imagina! Cu toate acestea, chiar atunci când te cuprinde satisfacția ideologică a acordului cu propriile proiecte reușite, Dumnezeul mort rămâne doar o umbră îndepărtată care nu poate da viață. Ești asemeni unui romancier: în timp ce-ți construiești cu minuțiozitate capodopera, viața ți se scurge pe cele mai întunecate făgașuri, în timp ce pe Dumnezeul în care credeai l-ai micșorat, l-ai făcut infim.
Dacă ești teolog, devii teo-ideolog. Adică faci și desfaci proiecte peste proiecte în numele unui Dumnezeu care nu mai este de mult Dumnezeul cel viu, ci mortul din tine însuți. Îmbălsămat, conservat, pus în vitrină, cult, acest cadavru divin devine temei pentru înălțarea de sine: toate realizările sunt ca un deget revelator îndreptat spre magnifica-ți personalitate. Fără să vrei, devii propriul tău zeu, edificându-ți cultul propriei voințe și crezând tot mai mult că ești pe culmile viețuirii și înțelegerii creștine. De mântuire nu mai ai cu adevărat nevoie decât mai târziu, pentru că în afară de moarte lucrurile par a se construi după reguli pe care le controlezi. Ai devenit un prizonier ideologic, fără să știi când și că s-a întâmplat, puținele străfulgerări ale adevărului rămânând de cele mai multe ori în umbră. Orgolios, te întrebi în barbă: de ce să mai postești, dacă gândești la fel de bine și de corect și fără post? De ce să mai mergi la spovedanie, când cel ce te spovedește a dovedit de atâtea ori nu doar că e mai puțin inteligent decât tine, ci chiar că înțelege mai puțin, fiind departe de profunzimea pe care tu, evident, o deții? De ce să mai asculți de cei considerați de mulțime îmbunătățiți și înaintați pe calea credinței, când ei au citit de o sută de ori mai puține cărți fundamentale decât tine? Și, în fond, nu cumva Dumnezeu vrea exact acest tip de credință pe care-l „practici” tu, iar nu cei mai puțin citiți? Dacă la început puținătatea credinței proprii te stânjenea încă, acum ea nu mai pune nicio problemă. Dumnezeu s-a transformat într-un Dumnezeu al cărților, raiul într-o bibliotecă și viața într-o carieră plină de succes. Iar când terifianta moarte te încearcă, luându-ți pe vreunul dintre apropiați, nu mai înțelegi nimic și nu-ți rămâne decât să-L acuzi pe Cel Preaînalt că e nedrept – chiar mai nedrept decât acei mari oameni care construiesc o societate a toleranței și a bunei înțelegeri –, un Dumnezeu de care, în fond, nici nu mai ai nevoie.
Și, într-adevăr, la ce ți-ar trebui un zeu construit cu migală de jos în sus, dinspre om înspre cer, prin cele mai complexe artificii ale rațiunii? Chiar când îți dai seama că Dumnezeu e mort sau cel puțin nefolositor, nu mai ai timp să observi că tu ești acela, că pe tine te-ai ucis, aruncându-te apoi în afara adevărului. Și chiar de ai ști prin ce metode s-ar putea ieși din situația bizară în care ai ajuns, tot nu le vei putea pune în aplicare. Mai întâi de toate fiindcă e aproape imposibil să te tragi singur afară din mlaștină și, în al doilea rând, dacă smerenia totuși te-ar putea salva, ea pare de-a dreptul indecentă: un Dumnezeu care așteaptă să te umilești înaintea Lui, nu este el vetust? În acest timp, proiectele merg mai departe, discursurile în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh pot fi de-a dreptul șic, având multă trecere la pătura cultă și demonstrând că, din punctul de vedere al statutului de teolog oficial, n-ai pierdut nimic. Nu mai vrei să-ți dai seama că ai ajuns, încet, încet un teo-ideolog, unul printre atâția alții, și nici că Dumnezeu te-a vărsat din gura Lui, pentru că nu mai ești nici rece, nici fierbinte, ci doar căldicel. Un căldicel cult. Pe care doar recunoașterea propriei nimicnicii îl mai poate salva, dacă e cerută cu stăruință, în condițiile în care propria credință nu s-a transformat, prin opulența și bogăția duhului propriu, într-un fel de imposibilitate de a mai fi, de a mai crede.
