Trei înțelegeri ale păcatului

Noțiunea de păcat este una greu de înțeles și greu de primit, mai ales în accepțiunea sa morală, exterioară, juridică. Climatul cultural în care trăim sporește dificultatea. Auzi pe toate canalele despre dezvoltarea personală. Egoismul și îndreptățirea de sine sunt valori supreme,  iar cu o asemenea configurare mentală întâlnirea cu creștinismul autentic este foarte dificilă. Iar păcatul, vrând-nevrând, este unul din conceptele cu greutate, peste care nu se poate trece. Viața ascetică începe de la lupta cu patimile și are în centrul ei pocăința. Iar pentru ca pocăința să fie posibilă e nevoie să fie dobândită conștiința propriei nimicnicii.

Pe calea înțelegerii autentice a noțiunii de păcat, cu realitatea la care face referire, sunt trei etape de parcurs. Nu obligatorii toate și nu neapărat succesive. Cea mai de jos etapă, ușor de înțeles, nu întotdeauna și de acceptat, este etapa morală sau juridică. Păcatul înseamnă în acest context transgresarea unor reguli, a unor norme etice. Iar normele acestea se înmulțesc și se complică de-a lungul vremii pentru a-l pune pe om din nou sub tirania legii, de sub care l-a scos Hristos. Ține de chiar logica normelor ca ele să crească exponențial în încercarea de a sistematiza fluxul vieții. În contextul acesta al unei „legiferări a binelui” distincțiile sunt mai ușor de făcut. Până la un punct e chiar mai ușor să trăiești într-o lume în care totul este bine așezat și cu reguli de funcționare. Dar în cele din urmă viața se sufocă sub avalanșa de interdicții, norme, prescripții, canoane. Finalul unui asemenea parcurs este cel despre care vorbește Mântuitorul, ajungi să strecori țânțarul și să înghiți cămila (Mt 23, 24).

Dezavantajul major al viziunii juridice este că, implicit, insinuează o înțelegere falsă a lui Dumnezeu. Felul în care trăim influențează felul în care credem, iar modul în care îl înțelegem pe Dumnezeu ne determină viața. Trăind un creștinism excesiv juridic, care se rezumă la morală, Dumnezeu  apare ca un Creator tiranic, ce impune un set de reguli după bunul său plac. Iar lumea se întunecă. Viziunea juridică a dominat în Biserică, mai ales în Occident, și încă nu se poate spune că timpul ei a apus cu totul.

În paradigma aceasta există adevăr. Poate fi o poartă de intrare înspre adâncimile creștinismului. Cu singura condiție să nu ne oprim aici.

O a două etapă, sau un al doilea nivel de înțelegere, este cea pe care am putea-o numi etapa umanistă sau spirituală la modul general. Această viziune are în centrul ei noțiunea de sănătate, de bine. Iar păcatul, orice păcat, este un mod de a ne face rău nouă, pe care Domnul alege să îl îngrădească. Altfel spus Dumnezeu poruncește să îl ascultăm pentru a înceta să ne autodistrugem. Adevăr este și aici. Dacă în etapa juridică norma în sine era temeiul, în acest al doilea caz omul devine criteriul ultim, pe care Dumnezeu îl confirmă. Păcatul este răul fundamental pe care noi putem să ni-l facem nou, omului complet, umanității în ansamblu. Dar răul acesta nu se limitează la viața de aici. E mult mai adânc.

Dincolo de aceste prime două etape, se găsește o a treia, care dezvăluie adevărata față a creștinismului. O putem numi etapa ontologică. Iată ce spune Arhim. Sofronie Saharov „Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci înstrăinarea de la vecinica dumnezeiască viaţă, cea pentru care omul a fost făcut, şi către care este chemat în chip firesc sau, altfel spus, prin însăşi firea sa.”[1] Gândul părintelui Sofronie este adânc scripturistic. Mântuitorul spune ucenicilor despre Tatăl că „porunca Lui este viața veșnică” (In 12, 50). Poruncile lui Dumnezeu sunt surse de viață, ne conectează la viață. Ne dezvăluie pe noi înșine în lumina lui Dumnezeu și ne pregătesc pentru întâlnirea cu El.

Același părinte Sofronie întărește un lucru uitat. Păcatul nu este niciodată un  act singular, cu consecințe strict la nivel sufletesc, personal. Dimpotrivă, păcatul afectează omul întreg, suflet și trup, și are consecințe asupra „vieții întregii omeniri”, se „răsfrânge asupra sorții întregii lumi”. Fiecare rău săvârșit are un destin similar transgresiunii primordiale, are consecințe cosmice. Dar pentru a le sesiza e nevoie de sensibilitate duhovnicească. Acestea știindu-le probabil că atenția noastră față de tentații devine alta. 


[1] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia 2009, p. 35. Toate referințele din acest text la Arhim. Sofronie se găsesc la paginile 35 și 36 din ediția citată.

 

Paul Siladi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.