Ucenicii lui Hristos

Când priveşti la icoana care-i înfăţişază pe cei doi martiri Epictet şi Astion vezi mai întâi smerenia ucenicului şi apoi grija părintelui pentru sufletul celui care i s-a încredinţat.

Tânăr,de neam bun ,cu perspectiva unui viitor strălucit în patria sa cine s-ar fi gândit că viaţa lui va lua o asemenea întorsătură?

A părăsit păgâna Frigie unde oamenii “îşi numesc pământurile cu numele lor” ca pretutindeni de altfel, căutându-şi nemurirea în ranguri omeneşti şi s-a încununat de slavă dumnezeiască tocmai pentru că a dispreţuit onorurile lumii socotind a-i fi mai potrivite nevoinţa şi chinurile decât traiul în dezmierdări departe de Hristos.

Împreună cu mentorul său, preotul Epictet au poposit în ţinuturile sciţilor mergând pe urmele Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat căruia au urmat întocmai aplicând în fapt învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos de a hrăni pe cel flămând şi de a-l îmbrăca pe cel gol ; cercetând pe cei întemniţaţi sau bolnavi pentru care au fost binecuvântaţi cu darul vindecărilor , al facerii de minuni, al izgonirii demonilor căci în dar au luat , în dar au dat.

Nu în puterea braţului sau a minţii ori în iscusinţa sabiei s-au făcut cunoscuţi ci în dragostea cu care îi miluiau pe cei aflaţi în nevoie chiar fără să li se ceară aceasta.

Acum cu greu găseşti pe cineva care să se lepede de sine şi să-i slujească aproapelui până la sânge căci jertfirea lor a fost o slujire a semenilor aflaţi sub puterea răului , închinători la idoli , supuşi păcatului şi atât de rătăciţi şi de întunecaţi la inimă încât nu vedeau Lumina care-i înconjura pe cei doi creştini.

Ochii lor şi întreaga putere de înţelegere erau ţinute în legătură de păcate ca să nu vadă şi să nu-L cunoască pe Mântuitorul lumii care a venit să-i slobozească prin ucenicii Lui.

Astfel că după atâta lucrare îndreptată spre binele obştesc , după atâtea mărturii şi fapte vrednice de laudă au fost târâţi în faţa dregătorilor , judecaţi pe nedrept, osândiţi la cele mai crunte pătimiri pentru a se lăsa de credinţa în adevăratul Dumnezeu şi a se închina vrăjmaşului Său şi al oamenilor ascuns în idolii care “ochi aveau dar nu vedeau, gură aveau dar nu grăiau”.

Acelora le aduceau păgânii jertfe sângeroase sacrificând fiinţe nevinovate pentru a-i mulţumi sau pentru a le potoli mânia.

Sfinţii au ieşit nevătămaţi din toate caznele deşi au fost arşi cu făclii,au fost înfometaţi ,au fost aruncaţi în cazane cu păcură şi grăsime clocotită şi se duceau singuri la locul de osândă ca să vadă chinuitorii şi cei mulţi adunaţi acolo că nu ei ci Hristos pe care L-au propovăduit le dă putere şi-i scoate mai întăriţi din toate încercările.

Pe lângă mulţi alţi doctori fără de arginţi pe care Biserica îi cinsteşte Sfinţii Epictet şi Astion sunt cunoscuţi lumii căci moaştele lor izvorăsc tămăduiri celor ce nădăjduiesc în milostivirea Lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor prin aleşii Săi.   

Noi ,cei de azi nu ne putem imagina cum trăiau creştinii în acele timpuri.În plină epocă de nesiguranţă şi pustiire sufletească, prigoniţi , batjocoriţi, chinuiţi se organizau totuşi în comunităţi creştine cu preoţi şi episcopi, participau la Sfânta Liturghie, se botezau , se cununau , aveau grijă unii de alţii şi când venea timpul nu pregetau să-şi dea viaţa pentru credinţă.

Abia după Edictul de la Milan şi-au putut zidi biserici unde se puteau ruga în voie aducând slavă Lui Dumnezeu Cel în Treime închinat.

Aşa au răsărit în sânul cetăţilor bazilici care acum zac ascunse sub ruine şi cine ştie câţi martiri cunoscuţi sau necunoscuţi aşteaptă ziua când va fi să iasă la vedere pentru a ne întări în credinţă şi pe noi.

Ei s-au făcut privelişte neamurilor nu pentru slava lor nici din dorinţa de mărire sau bravadă ca să demonstreze că au nu ştiu ce aptitudini sau talente ,au făcut-o pentru a mărturisi pe Hristos, Fiul Lui Dumnezeu celui Viu, Mântuitorul şi Izbăvitorul tuturor.

Departe de meleagurile natale şi-au trăit cei doi martiri ultimii ani din viaţă printre sciţi, greci , iudei , romani şi alţii veniţi din interese personale dar în acelaşi timp mânaţi aici la gurile Dunării pentru a vedea şi a duce mai departe mărturia a ceea ce s-a petrecut .

Cetatea Salmorus  vechea denumire – Halmiris acum,îşi pleacă zidurile ciuntite de invazii şi cutremure deasupra criptei în care au odihnit până nu demult osemintele schingiuite ale celor doi mucenici . Nepăsarea şi lipsa de înţelegere corectă a situaţiei dăinuie în acel loc.

Poate că ar fi fost bine şi frumos ca deasupra criptei pe vechile ziduri să se construiască o biserică . Nimic mai logic şi justificat de jertfa martirică ce a făcut ca atât cetatea cât şi zona geografică să fie cunoscută. Dar cum la noi una-i Manda şi alta-i Tanda toate se fac anapoda. Dacă Biserica ar fi putut prelua acest loc(şi cel de la Niculiţel unde au fost descoperiţi cei patru martiri Zotic, Atal, Camasie şi Filip, care nu sunt greci cum s-a vrut a crede ci băştinaşi)atunci altfel ar fi arătat ele de bună seamă cu mult mai îngrijite decât acum. Dar “Cultura”consideră că ruinele de peste tot îi aparţin (nu ştiu de ce îşi arogă acest drept căci tot cu banii publici scormonesc şi ei din când în când sperând să mai găsească ceva bun de valorificat) .

Undeva lângă baltă destul de departe de cetatea unde L-au mărturisit pe Hristos cei doi martiri , printre roiuri de ţânţari o mână de călugări în frunte cu vrednicul lor stareţ au ridicat o mânăstire cu hramul Sfinţilor Epictet şi Astion.

Cei care Îl iubesc pe Hristos vin aici şi dau o mână de ajutor la tot ce trebuie împlinit.

Cu toate eforturile şi bunăvoiţa populaţiei şi a unor persoane cu dare de mână  construcţia necesită încă multă jertfă .

Amintesc cu durere de neruşinata nepăsare şi delăsare parcă intenţionată a “Culturii” care a lăsat fără protecţie acest loc până s-a degradat şi apoi a intervenit cu cârpăceli de ciment stricând şi mai mult ceea ce nu a reuşit să  facă ploaia,zăpada ori soarele.

Hristos este îndelung răbdător la fel şi Sfinţii Săi însă noi  trebuie să fim vrednici de jertfa lor. El a sfinţit locurile unde aceştia au pătimit făcând din mormintele lor cristelniţe de Har din care să se împărtăşească toţi cei care vor să se mântuiască. Să nu le dispreţuim ca păgânii de altădată !

 

Tudora Luca

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.