Un prim pas în vindecare: demnitatea de a-ţi recunoaşte boala

Sună simplu dar oare de ce în realitate nu este deloc aşa?

Este greu, chiar foarte greu aş îndrăzni să spun, pentru mine cel puţin, după ce mai toată viaţa mi-am petrecut-o în păcat, în cele mai nesimţite patimi care mi-au secătuit toată vlaga, toată vioiciunea tinereţii, prospeţimea şi gingăşia ei. M-am complăcut cu păcatul şi nu numai cu unul şi nu doar cu cele mai mici.

Se spune că renunţăm la cele de sus pentru cele de jos tocmai pentru plăcerile oferite de acestea… dar ce amară plăcere, ce mincinoasă… o plăcere care secătuieşte sufletul în cel mai profund mod. Omul pătimaş este într-o permanentă stare de vinovăţie, o vinovăţie pentru care se chinuie, se zbate să nu şi-o audă dar, de unde, că ea strigă prin toţi porii corpului nostru. E un strigăt continuu, e o chemare din morţi a Mântuitorului precum la învierea fiului văduvei din Nain:”… tânărule, ţie îţi zic, scoală-te!” (Ev. Luca 7, 11-16)

Dar auzim această chemare? O auzim doar că, făţarnici cum suntem, ne facem că nu recunoaştem glasul Tatălui şi persistăm în păcat, ne sfâşiem propriile noastre suflete, singuri ne împingem în prăpastia pieririi, conştienţi, chiar foarte, de tot ceea ce facem.

Se vorbeşte de păcatele făcute din neştiinţă – care neştiinţă?! Dar oare n-ai trecut niciodată în viaţa ta pe lângă vreun cimitir sau n-ai fost niciodată la vreo înmormântare să vezi că totul e trecător, că nu eşti nemuritor, nu te-ai uitat niciodată la un sicriu să vezi că acolo te duci şi tu şi atunci la ce folos toată minciuna, toată goana după banii?!

N-ai intrat niciodată în vreun spital să vezi cum au sfârşit alţii care ca şi tine au făcut aceleaşi nelegiuiri?! Nu există om care în mod repetat să nu fie chemat la mântuire, faţă de care Mântuitorul să nu aibă dragoste, milă, răbdare, care să nu fie strigat precum acel tânăr din Nain să se scoale din păcat, din moarte, să se trezească din dormire, din amăgire. Şi o şi mai mare minune este că nu te cheamă la pedeapsă, deşi am merita-o din plin, ci la Viaţă, la o viaţă în bucurie, la o veşnicie pentru care nu ne vrea orişicum ci chiar prin harul Său dumnezeiesc ne vrea a face.

Unde se mai întâlneşte asemenea dărnicie, milă, iubire în lumea asta? Sau ce plăcere, ce deşertăciune ar putea să ne dea asemenea răsplată?! Slavă Lui Dumnezeu că vine un moment, din păcate doar pentru unii dintre noi, când ne săturăm de atâta amăgire, de atâta mizerie din jurul nostru şi de multe ori în pragul cel mai de jos al deznădejdii începem să-L strigăm şi noi, să-L dorim, să-I cerşim milă, iertarea dar mai ales iubirea. Dar ce ne facem că de apucăturile rele greu se descotoroseşte omul. Şi, parşivi cum ne-am învăţat să fim, începem marea amăgire pe partea astalaltă.

Mimăm mântuirea, mimăm pocăinţa, mimăm postirea şi asta dintr-un simplu motiv şi anume acela că ne lipseşte demnitatea, nu pentru că omul nu o are, venim cu ea, dar după atâta făţărnicie se cam stinge. Şi aşa încep interpretările, falsele trăiri, simţiri, faţă de Adevăr, de Cale, de Viaţă chiar. Totul se percepe nu prin prisma unei recunoaşterii cu demnitate ci printr-un mod cu totul pervertit. Şi răstălmăcim şi poruncile şi Evangheliile şi pe Sfinţii Părinţi şi toată Tradiţia Bisericii noastre, toate aceste prin prisma păcatelor noastre. Şi atunci de unde vindecare, de unde mântuire?!

Primul pas făcut de cel bolnav, păcătos spre vindecare, spre mântuire este demnitatea de a recunoaşte. De a ne recunoaşte greşelile, patimile, păcatele, urâciunile şi toate grozăviile pe care le-am făcut. Doar recunoscând începi vindecarea. Faptul că ajungi să-ţi recunoşti păcatul nu este întotdeauna sinonim şi cu înfrângerea lui, de multe ori durează mai mult. Mă gândesc la Sfânta Maria Egipteanca, cât a plătit pentru acei 12 anii de păcat, cu cât greu, câtă trudă şi lepădare. Dar n-ar fi putut să facă asta dacă nu şi-ar fi recunoscut, mai întâi, starea în care se afla, starea pentru care s-a trudit atât de mult.

Nu este uşoară vindecarea, asta aşa este. Dacă nu ar fi milă Lui Dumnezeu la tot pasul, dacă nu ar duce lupta asta grea cu păcatul chiar Dumnezeu pentru noi, nici nu am putea vreodată reuşi ceva. În luptă nouă ne e greu şi să stăm lângă El, fără să facem mare lucru. În schimb ni se cere pocăinţă, restul le aşează El, dar recunoaşterea păcatelor e partea noastră.

Dar o facem? Nu prea! Şi asta valabil şi pentru cele mici şi pentru cele mari. Citim, de exemplu, un Cuvânt al Domnului, în Deuteronom cap 22-5: ”Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face această urâciune este Înaintea Domnului Dumnezeului tău.” Aşadar nu spune că e valabil doar într-un anumit anotimp, când e prea frig, că femeia într-o anumită perioadă a lunii nu poate fără pantalon ci îi îngădui atunci să renunţe la această poruncă, nicicum. Cuvântul Său e clar, decisiv, pentru toate situaţiile.

Dar noi… noi ne permitem să fim îngăduitori cu noi, ce dacă Domnul nu e de acord, noi suntem. Şi începem interpretările, le ştim deja, nu le mai menţionăm. Stereotipurile de acum – barba se purta doar atunci acum nu, bărbatul nu mai are nevoie de barbă, că acum epilarea este permisă, că atunci no, erau înapoiaţi, nu ştiau ei, de purtăm fustă, o scurtăm şi pe asta că e modern că atunci erau alte vremuri. Cred că deja ne-am familiarizat cu tradiţionalul de acum: ”Hristos nu stă în cercel, sau în pantalonul meu, sau în capul femeii acoperite, etc.” Şi întoarcem nefirescul şi-l facem firesc, anormalitatea – normalitate Şi ajungem, mai ales noi ăştia care mergem la Biserică, să nu trăim Biserica prin Hristos ci prin noi, prin sinele nostru. Şi în loc să fim repere pentru cei de lângă noi suntem mijloace de sminteală şi rătăcire, răstălmăcind nişte lucruri care sunt nu de acum ci dintru început. Avem scuze, chiar pentru toate, paradoxal, avem justificare pentru tot dar să vedem ce vom mai zice în faţa Judecătorului?! Nu vreau să fiu extremistă, nu includ situaţiile medicale.

Desigur că Dumnezeu este mai mare decât orice pe lumea asta, că nu prin cele exterioare ne asigură mântuirea. Dar şi acestea sunt necesare, ele vin nu din afara sufletului nostru ci tot din interior. Mi-e greu să-mi imaginez o persoană îmbrăcată sumar foarte, cu o atitudine mai mult decât smintitoare cu rugăciunea Lui Iisus în inimă. Unii spun că aceste lucruri exterioare n-au nici o legătură cu sufletul nostru dar oare cine le premeditează, de unde vin?! E oare trupul vinovat de nefiresc?! Că este greu să renunţăm la ele, asta da. O ştiu, mai bine ca oricine. Le am pe toate. Şi eu care scriu acestea nu pot încă renunţa la tot ce este rău şi nici nu am putut pe toate odată.

Dar am învăţat că recunoscându-le este mai uşor: ştiu că nu e bine, ştiu că nu asta vrea Domnul meu, ştiu că ar trebui să nu fac asta dar acum nu pot. Nu pot pentru că nu sunt pregătită să fac lepădarea asta, nu am încă voinţă dar te implor Doamne să mă ajuţi. Şi ajutorul vine, că nu ne lasă Domnul niciodată. Poate nu imediat după cerere dar vine. Cu răbdare, cu sfântul Lui ajutor reuşim să lepădăm toate deşertăciunile lumii acesteia.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim drepţi, curajoşi, demni şi nu laşi şi făţarnici.

Să iubim simplitatea, să luptăm să o trăim, să fim decenţi.

Modelul nostru este Hristos, este Maica Lui Dumnezeu.

Să ne întrebăm oare cum fost El, cum ar face El, în toate să-L imităm – în mers, în vorbire, în tăcere şi când gătim şi când prezentăm un proiect şi orice am face, pururea să ne gândim la Ei, să-L rugăm să ne înveţe să fim smeriţi, frumoşi, şi demni de fii a lui Dumnezeu, să ne ajute să avem dreaptă socoteală în toate, să rupem răul şi din cele exterioare şi din cele interioare. Nu ne este îngăduit să fim altfel ci doar aşa cum Tatăl nostru este. Nu ne este îngăduit să facem altfel ci doar aşa cum Fiul Tatălui a făcut, cum Mama Lui Dumnezeu a făcut, cum toţi care au câştigat raiul au făcut. Altă cale nu este afară de calea pe care au mers ei cu atâta trudă şi lacrimi de sânge. Altă Cale nu există, oricât de mult ne-am amăgi noi.

Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!

Maria VICOL

www.ortodoxiatinerilor.ro

1 comment on “Un prim pas în vindecare: demnitatea de a-ţi recunoaşte boala

  1. ioan februarie 13, 2018 at 07:42 - Reply

    Apropo de barba bărbaților, ce să mai zicem, că și mulți preoți renunță la ea. Doamne-ajută și iartă-mă că-i judec!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.