Un sandvici și o sticluță cu apă

dog

                 Să înțelegi cât de mult contează solidaritatea dintre oameni nu este un fapt care ți se descoperă în fiecare zi. Acum când viscolul iernii face ca distanțele de parcurs să fie cu adevărat cele reale, cele cu care se confruntau bătrânii noștri odinioară, întoarcerea la mijloacele de supraviețuire la care de obicei apelau ei în astfel de situații, ne pare un fapt îngrijorător, ba chiar imposibil. Și totuși oamenii au supraviețuit prin vremuri, clătinați uneori de ostilitățile anotimpurilor ce vin și trec peste lume, fără a avea nici număr de urgență și nici elicoptere Smurd și nici șenilate ISU, ci doar gândul de a se ajuta sincer și voluntar unii pe alții.

      Pare-se că timpurile acestea mai noi, timpurile comunicării instantanee, ale transportului rapid, ale gadgeturilor și motorizării, ne fac să ne simțim profund nefericiți atunci când suntem re-aduși, potrivit înzestrărilor și poruncilor vremii, la făgașul unei existențe eminamente naturale. Acest recurs ne dă fiori, ne face să ne simțim vulnerabili, plăpânzi, neajutorați. Aceasta pentru că dependența noastră de utilități, obișnuințele noastre îngrădite cu tot felul de accesorii și de facilități, ne lasă în mare neajutorare atunci când suntem siliți a ne întoarce la opaiț, la focul aprins în vatră, la olanele săpate prin zăpada troienită până în streașină. Ne e mai greu acum, nu pentru că am fi primii cărora ni se întâmplă, ci pentru că suntem mai răi unii cu alții și mai însingurați și mai străini unii de alții.

        Comunitățile sătești sunt niște arii parcelate în care oamenii se închid dincolo de garduri, își ferecă ușile și sufletele, se pizmuiesc, se urmăresc și se suspectează unii pe alții. La oraș, comunitatea aproape că nici nu mai există. Ulițele cătunului, mutate în mahala odinioară și mai apoi, odată cu industrializarea forțată, agățate pe verticală în blocuri periferice sau mai centrale, sunt astăzi triste culoare ferecate cu uși în spatele cărora se ascund oameni singuri. “Comuniunea”, ba nu , comunicarea, apare abia pe la ședințele de scară unde, bieții de noi, ne sfădim pentru sărăcia de toată ziua pe care ne silim a ne-o împărți între particular și suprafețe indivize. În restul timpului trăiește fiecare pentru el, și poate nici nu ar trăi fiecare pentru familia lui, ci pentru sine – doar pentru sine.
Civilizația de asfalt, construită parcă pentru a-i despărți pe cei ce locuiesc în proximitate, pentru a ne da impresia că ne leagă pe unii de alții, că ne legăm de cei din depărtări, din zările cele necunoscute și mult prea nesigure, ne învață că suntem în forul nostru lăuntric atât de singuri și atât de neajutorați: bătrânii caută cu privirea spre porțile curții, doar – doar și-or vedea fiii ori fiicele venind la casa părintească; copii își caută înnebuniți rosturi pe la oraș, se zbat în lipsuri, în necazuri și în alergăturile de toată ziua. Vârtejul lumii răscolește timpurile și sufletele oamenilor, troienește pustiul din noi, neputințele și nefericirile și toate fricile și neîmplinirile. Și iată că Dumnezeu, aducându-ne pe toți laolaltă la condiția aceasta, a vulnerabilității despre care aminteam mai devreme, ne poartă spre suflet o povață neprețuită: povața că nu putem trăi unii fără de alții și că nu putem supraviețui unii fără de alții.

               Zilele trecute, un bărbat între două vârste m-a oprit în fața bisericii să mă întrebe despre cum se calculează o anumită legătură de rudenie a unui nepot care ar fi vrut să se căsătorească cu o fată din neam, mai de departe. Printre alte discuții, însă, a apucat să-mi povestească un fapt foarte interesant și foarte important: În tinerețe fusese chemat la București de către o cunoștință care îi promisese că îl ajută să se angajeze. După sosirea lui acolo la București, însă, respectiva cunoștință a început să-l tot amâne și să-l poarte cu vorba de pe o zi pe alta încât omul nostru, la încheierea unei săptămâni în care își cheltuise puținele provizii pe care le avusese la el, se văzu găzduit exact în stradă, fără bani și fără posibilitatea de a-și achita drumul de întoarcere acasă. Vreo câteva zile, până ce a reușit să ia legătura cu un fost coleg de armată care avea să-l ajute mai apoi să se întoarcă acasă, omul nostru a trebuit să se refugieze în podul al unei case părăsite dintr-un cartier. Dar nu acest aspect ne interesează aici atât de mult. Un alt fapt mi-a reținut atenția. Mi-a spus că la un moment dat, nemaiputând răbda foamea, și-a călcat pe rușine și a început să scormonească după pâine și după mâncare într-o pubelă care se afla în fața imobilului unde se refugiase. Mi-a zis că la momentul acela nu a găsit nimic, dar că pesemne cineva dintre locatarii imobilelor învecinate l-a văzut cum el, care era curat îmbrăcat și tânăr și în putere, căuta prin pubele. Asta pentru că, după ce s-a mai învârtit prin cartier preț de vreun ceas, la întoarcere, înainte să urce în pod să se culce, și-a aruncat privirea spre pubelă chinuit de aceeași senzație de foame și undeva alături, într-un cui înfipt în peretele imobilului, a văzut agățată o plăsuță care avea în ea un pachețel cu mâncare și o sticlă cu apă. În cele câteva zile cât a stat acolo, în fiecare seară când se întorcea din oraș ca să meargă la culcare, în cuiul acela îl aștepta câte o plăsuță cu mâncare și cu apă, oferită de acel necunoscut care probabil îl văzuse atunci cum căuta hrană.

                 Ceea ce m-a impresionat în legătură cu această istorioară este faptul că omul acesta era așa de fascinat de cele ce-mi spunea și așa de entuziasmat și atât de recunoscător pentru ceea ce i se întâmplase, relatând totul ca și cum i s-ar fi întâmplat astăzi. În final omul zice: “Părinte, după minunea asta, de treizeci și ceva de ani de-atunci încoace, de fiecare dată când duc gunoiul, las câte o astfel de punguliță, cu câte un sandvici și o sticluță cu apă, agățată lângă pubelă. Dar știți ce m-a hotărât să nu-mi schimb obiceiul ?! Niciodată, dar niciodată în acești ani n-am mai găsit punguța a doua zi. Asta îmi spune că printre noi, pe-aici printre noi, e totdeauna cineva care pătimește acum așa cum am pătimit eu de foame atunci!”
Povestea aceasta m-a făcut mai atent la cele ce se întâmplă cu zecile de oameni ai străzii care nici n-au un căpătâi și nici nu au de-ale gurii și nici nu au cu ce să-și învelească sufletul și trupul. Povestea aceasta îmi dă îndemnul și fiorul interior de a face întocmai precum obișnuiește să facă acest om, care vreme de atâția ani înțelege să mulțumească binefăcătorului său necunoscut, oferind la rândul său bunăvoință altora.

                    Cred cu tărie că nicio iarnă de pe lume nu poate aduce în inimile noastre un mai mare pustiu decât pustiul acela ce-ți poate bântui sufletul atunci când uiți cu desăvârșire de ceilalți spre a te gândi doar la tine. Împărăția lui Dumnezeu, neprețuita Împărăție a lui Dumnezeu valorează exact cât viața unui om și cât gestul de a oferi o pătură sau o haină sau o cană cu ceai fierbinte ori o bucată de pâine pe care ți le rupi de la tine ca să ajuți un om înfometat, un om care doarme în frig, în casa scării vreunui bloc părăsit.
E vremea chiar acum să faci ceva pentru un astfel de frate de-al tău ! Mâine… va fi, poate, mult prea târziu !

pr. Lucian Grigore

www.interregnum.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.