«Vezi că o singură cinste ai! Şi dacă ai pierdut-o nu mai poţi să o cumperi înapoi». Interviu cu arbitrul Alexandru Tudor

Arbitru de Divizia A din 1997 şi pe lista FIFA din 2001, Alexandru Tudor e vestit în lumea fotbalului. E vestit mai ales pentru rigoare şi pentru numărul de cartonaşe acordate. În spatele acestei durităţi afişate se găseşte un om corect şi serios, dar mai ales foarte exigent cu sine. Şi această exigenţă izvorăşte dintr-o conştiinţă creştină curată şi foarte trează, dintr-o credinţă bine aşezată şi mai ales dintr-o fierbinte dragoste de Hristos. Când vorbeşte despre Dumnezeu, Alexandu Tudor se luminează la chip şi tresaltă de bucurie. Este zgârcit la cuvinte şi foarte reţinut în relaţia cu presa, aşa că a trebuit să abuzez de relaţia de prietenie pentru a obţine acest interviu. Totuşi nu a fost tocmai lucrul cel mai uşor de făcut…

Încă înainte de a ne cunoaşte, mi-a atras atenţia persoana ta auzind declaraţia cuiva care a spus mai demult către presă: “Sunt foarte fericit că o să arbitreze Tudor, pentru că este un om al lui Dumnezeu şi atunci nu îmi fac probleme”.

Prefer să nu fiu aproape de chestiunile mediatice. Aş prefera să stau în apropiere de cele duhovniceşti.

Totuşi, ca persoană publică, nu poţi să te fereşti total de media…

Da, însă încerc să stau departe cât pot. Şi mai ales de declaraţii publice care s-ar putea să nu poată fi întotdeauna perfect adevărate.

Atunci, trecând la chestiuni duhovniceşti, îmi amintesc cuvântul unui părinte care spunea: “Eu nu înţeleg fotbalul… Atâta energie… atâta efort ca să ajungi la minge şi, când ajungi la ea, îi dai cu piciorul”.

Da, nici eu nu înţeleg ce caut în fotbal la momentul ăsta. Dar nu am blagoslovenie să ies.

De la duhovnic?

Da.

Şi e bine în fotbal?

E bine pentru că, din punctul meu de vedere, îţi oferă un drum către Dumnezeu. Prin greutăţile pe care le ai te ajută să mergi pe o anumită cărare.

Adică poate fotbalul să ducă la Dumnezeu?

Orice poate să ducă la Dumnezeu. Cu atât mai mult fotbalul, care e dificil.

A întrebat cineva odată un ierarh de-al nostru dacă Dumnezeu iubeşte fotbalul. Şi acela i-a răspuns: “Cred că lui Dumnezeu nu-I pasă de fotbal”…

Eu cred că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi. Indiferent dacă sunt în fotbal sau nu. Îi iubeşte şi pe cei care sunt acolo.

Ai spus că fotbalul poate să ducă la Dumnezeu pentru că e dificil, deci cere o oarecare jertfă. Ce e cel mai greu în fotbal, şi în special în sarcina unui arbitru?

Pentru mine cel mai greu a fost să rezist. Să rezist în sistem în modul meu. Mie ai mei mi-au spus aşa, foarte dur: “Vezi că o singură cinste ai! Şi dacă ai pierdut-o nu mai poţi să o cumperi înapoi!”. Şi asta mi-a rămas imprimat în caracter.

Fotbalul, ca multe alte sporturi, dezvoltă şi patimi foarte aprinse. Cum se împacă asta cu viaţa duhovnicească?

Viaţă duhovnicească… V-am spus că deocamdată nu am blagoslovenie să ies din fotbal. M-a întrebat un părinte câţi ani mai am în meserie şi mi-a zis: “Dacă nu poţi să te rogi acolo, roagă-te după…”

Poţi să te rogi în timp ce arbitrezi?

Foarte greu…

Adică stau la gât împreună crucea şi fluierul?

Stau, dar rugăciunea e foarte grea în timpul jocului. Trebuie să te rogi înainte sau după.

Bănuiesc că sunt totuşi şi alţii care se roagă în timpul jocului, poate chiar în mod serios. Nu mă refer la cei care se roagă din tribună, ci la cei care chiar joacă. Pot să fie cu gândul la Dumnezeu în timp ce sunt în fuga după minge?

M-a întrebat un jucător acum, de curând: “Domnu’ Tudor, puteţi să vă rugaţi tot meciul rugăciunea inimii?”. Când l-am auzit, am zis: “Frate, dar du-te la duhovnic şi ia blagoslovenie întâi!”. Eu nici nu mă gândisem la treaba asta. Dar el… Vezi? Un jucător care a fost foarte ajutat de Dumnezeu, în sensul că a dat goluri decisive pentru echipa lui.

O întrebare clasică: “Când şi cum L-ai descoperit pe Dumnezeu?”.

Eu am fost crescut în cartier de nomenclaturişti. Biserică noi n-aveam. Am crescut în Primăverii.

Dar ai fost botezat?

Mi s-a spus de către naşii mei că sunt botezat de părintele Galeriu. Dar în mod secret, pentru că ai mei erau nomenclaturişti. M-am bucurat foarte tare când am auzit.

Părinţii erau nomenclaturişti, dar înţeleg că totuşi nu erau departe de Dumnezeu, dacă au făcut gestul ăsta.

Bunicul meu e născut lângă Mânăstirea Suceviţa. El s-a sacrificat să ne crească. Bunica mea mi-a dăruit o icoană a Maicii Domnului de la Sihăstria când a putut să mi-o dea şi când a ştiut că nu o să fie o probă împotriva ei. Aşa încât sunt sigur că erau apropiaţi de Dumnezeu. Măcar cu sufletul, chiar dacă nu puteau să se manifeste public la momentul acela.

Ştiu că ai ajuns şi în Athos, şi la Ierusalim…

Da, locuri minunate. Locuri care îţi schimbă sufletul. Un cuvânt pot să spun: am urcat un om pe Sinai şi am coborât a l -tul. Iar Athos-ul… Pregustarea raiului.

Ce a fost cel mai frumos în Sfântul Munte?

Pot să spun că nu am ştiut cine este Maica Domnului înainte să merg în Sfântul Munte. Când mi-a spus conducătorul grupului că “o să rânduiască Maica Domnului” unde să mergem, când să plecăm… Eu sunt obişnuit cu chestiuni foarte exacte. Mie îmi spui în ce zi plec, unde stau, ce fac, la ce oră… El îmi spunea: “Plecăm în 3 sau în 4”. Cum “în 3 sau în 4”? Mie îmi spui exact la ce oră, unde mergem să stăm prima dată. Şi el zicea: “Rânduie Maica Domnului…”. Nu înţelegeam nimic. Eram mânios de-a binelea. Abia când m-am întors, am înţeles. De Sfânta Anisia, fusesem la Salonic, la moaştele ei, de Sfântul Ioan Botezătorul fusesem la Prodromu. Şi multe altele.

Şi la Ierusalim?

Ierusalimul pentru mine a fost un vis, o bucurie, o plutire. Nu pot să spun altceva. Doar doresc tuturor să ajungă şi să simtă. În cuvinte este greu de spus, dar mă rog pentru toată lumea să ajungă şi să se bucure.

Ai mai merge, înţeleg?

Uneori pot să spun chiar că sunt acolo, în acele locuri. Pentru că gândul meu e acolo. Şi sufletul.

Sunt, poate, anumite lucruri minunate din viaţa ta pe care ai putea să ni le împărtăşeşti? Experienţe personale care ne-ar ajuta, ne-ar zidi duhovniceşte.

Am întâlnit mulţi părinţi cu viaţă sfântă. Şi am avut bucuria să stau de vorbă odată cu părintele Iulian de la Prodromu. Şi mi-a spus: “Vezi că acolo, la tine, la fotbal, este ochi şi urechi!”. Am avut senzaţia că acel cuvânt vine de sus, trece prin gura părintelui şi ajunge la mine la 90 de grade. Asta cu puţin timp înainte să îi aresteze pe şefii şi pe unii din colegii mei.

Lumea fotbalului e o lume destul de agitată…

De pâine şi circ e nevoie pentru a conduce vulgul. Noi suntem circul…

Mă gândesc la toată presiunea aceea din tribune. La faptul că sunt mii de ochi pe arbitru. Cum se transmite asta duhovniceşte şi ca stare?

Mie mi s-a dat un sfat foarte simplu de către un părinte care fusese şi fotbalist: “Domnu’ Tudor, cel mai mare judecător e Dumnezeu!”. Mi-a fost suficient. Pe mine m-a luminat. Lasă-te în mâna lui Dumnezeu şi le rânduie El pe toate.

Despre oamenii din fotbal noi citim în presă, auzim comentarii în mass-media, deci îi vedem prin ochii altora. Unii sunt foarte apropiaţi de Dumnezeu. Poate ne-ai putea schiţa câteva portrete. Fie că dăm nume, fie că nu dăm…

Oamenii de calitate sunt discreţi. Îmi amintesc de exemplu că dintr-un grup de 9 inşi, erau 6 arbitri sau foşti arbitri care fuseseră în pelerinaj în Sfântul Munte. Şi s-au dus doar pentru folos duhovnicesc. Ştiu oameni în fotbal cu adevărat adânci sau măcar apropiaţi de Dumnezeu, dar care nu fac publică această chestiune. Sunt mulţi. Dar cei de calitate sunt cei discreţi. Care fac binele şi îl ţin pentru ei. Să îl ştie doar Dumnezeu.

Revin şi te întreb: ce alte minuni ai mai trăit?

Îmi amintesc că am avut un meci foarte important pentru mine la începutul carierei. Secretarul comisiei mi-a spus: “Du-te acum la Policlinica pentru Sportivi şi dă-te indisponibil, pentru că vor să te scoată din arbitraj cu meciul ăsta”. Era vorba de un baraj între Foresta, care bătuse pe Dinamo cu 5 la 4 după ce condusese Dinamo cu 4 la 0, şi FC Baia Mare. Returul. La Suceava. Eram atât de tensionat şi bulversat încât mi-a spus arbitrul de rezervă că n-am vorbit cu el de la Bucureşti până la Suceava. Şi cu nimeni altcineva. În Suceava am ieşit pe stradă. La vremea aceea nu înţelegeam eu prea multe din ale Bisericii, dar la un moment dat a trecut un camion pe lângă mine şi am văzut nişte călugări care dădeau cu apă din camionul respectiv. Nu am înţeles mare lucru, dar ştiu că m-am trezit cu nişte stropi pe faţă şi, a doua zi, în loc să fiu măcelărit şi distrus, totul s-a aşezat pe un făgaş extrordinar de liniştit. Am luat 9,5. 9,5 nu există ca notă la noi. Asta este o notă pe care nu ai cum să o meriţi. La noi se dau notele între 7 şi 8,5. Mai târziu am aflat că fusese ziua Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava şi că în camionul respectiv erau aşezate sfintele moaşte scoase în pelerinaj prin oraş.

Şi mai sunt o serie întreagă de minuni cu Sfântul Mina. Şiruri întregi. Lucruri simple, dar tare frumoase. Prima minune a fost cu un polonic. Trebuia să vină un prieten la noi şi soţia mi‑a zis: “Nu găsesc polonicul nicăieri. Cum o să îşi pună omul ciorba în farfurie?”. Şi i-am răspuns: „Hai să facem o rugăciune la Sfântul Mina!“. Am mers la icoana Sfântului Mina, am făcut două închinăciuni şi i-am spus atât: “Sfinte Mina, te rugăm, rezolvă chestiunea aceasta!”. Am avut convingerea că ne va ajuta. După aceea, am mai făcut o închinăciune şi am căutat din nou în locul în care trebuia să fie polonicul. Era acolo, doar căzuse din sertar. L-am luat şi, în clipa în care i-am mulţumit Sfântului Mina, soţia a strigat: “Am găsit şi asta!”. Mai găsise un lucru pe care îl pierdusem demult.

Până şi pentru faptul că i-ai mulţumit ai primit răsplată.

Aşa este. În clipa în care îi mulţumesc Sfântului Mina, primesc un alt cadou de la el. Odată trecem cu maşina pe lângă Biserica Sf. Mina. Îngerul îmi dădea în gând: “Opreşte! Du-te şi te închină la moaştele Sfântului Mina!”. Celălalt îmi zicea: “Nu. E poliţistul aici în intersecţie. Nu ai unde să parchezi. E trafic…”. Am trecut de intersecţie, dar gândul cel bun a biruit: “Aici opreşte! Parchează! Treci pe diagonală! Du-te şi mulţumeşte!”. Şi m-am dus. Aşa o bucurie am avut când m-am închinat! Iar când am ieşit din biserică, am băgat mâna în buzunarul de la pantaloni, unde, de obicei, nu ţin absolut nimic, şi am găsit fluierul cu care arbitram şi pe care îl pierdusem. Eram cu treningul unui coleg. Ce căuta fluierul meu acolo n-am putut să înţeleg. De fapt, am înţeles: era rânduiala Sfântului Mina să îmi facă o nouă bucurie.

Ai pomenit mai devreme de soţie. Ne spui ceva despre familia ta? Despre copil…

Da, şi copilul meu este un dar de la Dumnezeu. Eram căsătorit cu soţia de mult timp şi ea nu rămânea însărcinată. Am mers şi am făcut nişte analize şi, spre surprinderea noastră, doctoriţa ne-a spus: “Dumneavoastră din punct de vedere medical sunteţi prea sănătoşi ca să nu aveţi copii. Dar mai duceţi-vă şi pe la biserică!”. Nu înţelegeam prea multe, dar, când a trebuit să cununăm pe cineva, ni s-a spus că nu putem cununa atâta timp cât noi nu eram cununaţi. Şi aşa ne-am cununat. Şi după ce ne-am cununat, a venit băiatul meu. Şi pentru mine a fost evident un dar de la Dumnezeu. Şi este.

Dumnezeu mi-a călăuzit paşii şi tot timpul îmi dă foarte multe lucruri bune, iar dacă îngăduie încercări, acestea sunt tot spre binele meu.

În concluzie, care ar fi condiţia ca de pe terenul de fotbal cineva să se mântuiască?

Mila lui Dumnezeu. Prin ea ne mântuim.

A consemnat,
Silviu‑Andrei VLĂDĂREANU