Ortodoxie si traire

VIAŢA CA MIRACOL

Lumea Credintei 25 februarie 2018

Încerc să mă detaşez cât mai mult de nimicurile cotidiene si să le acord minimum de atenţie, încerc sa ignor agresiunile de orice fel din exterior, răutăţi gratuite care pentru unii sunt un stil de viaţă, încerc să îmi aştern viaţa pe alte făgaşuri şi constat cu surprindere că nu e deloc simplu, e o inerţie atât de mare în mine încât îmi dau seama că nefirescul a prins în mine rădăcini adânci.

Am început prin a-mi impune să fiu mai calmă, deşi structural sunt o persoană impulsivă, să nu ripostez cu aceeaşi monedă şi să dau dovadă de toleranţă şi înţelepciune, să zâmbesc mai mult, lucru pe care-l fac deja de dinainte de operaţia mea de „dezintoxicare” a sufletului, să-mi încetinesc ritmul vieţii şi să acord mai mult timp lucrurilor care contează, să mă debarasez de obiceiul de a aprinde televizorul cum intru în casă şi de a-l lăsa ca permanent fundal sonor, să mă hrănesc cu responsabilitate şi nu să ingurgitez alimente doar pentru desfătarea de moment a papilelor gustative, să privesc conştient natura şi nu doar ca decor adiacent, în definitiv, să trăiesc cu adevărat.

Eliade spunea că viaţa de fapt este un şir de miracole şi nu se referea doar la acţiunile majore ci chiar lucrurile simple, aparent banale din viaţa noastră sunt de fapt miracole, doar că trebuie să le conştientizăm şi să nu le considerăm întâmplări, hazard,futilităţi.

Mă întorceam acasă obosită de la serviciu şi încercam să mă liniştesc ascultând programele de ştiri cu avalanşele lor de informaţii amestecate, multe dintre ele sumbre, menite parcă să-ţi inducă o stare de nelinişte, de nemulţumire şi de revoltă sau, mai rău, de spleen. Până când m-am trezit că nu mă ajutau cu nimic, nu eram deloc o persoană mai informată, ci doar o persoană care mă încărcam cu „energie negativă”( cum este acum o modă de a spune), aveam o stare de disconfort, de apăsare, de vlăguire, de irascibilitate chiar, uneori.

Aşa că, în prezent, îmi reprim automatismul de a aprinde televizorul, eventual mă informez de pe site-uri serioase de ştiri şi mă implic în jocurile copilaşului meu, realizând faptul că el e cel mai important şi că aceste clipe sunt nepreţuite şi ireversibile, discut cu soţul meu, ne ocupăm de treburile gospodăreşti, citesc ori de câte ori îmi mai rămâne timp cărţi sau articole scrise de oameni adevăraţi, de la care am ce învăţa, care mă ajută să cresc spiritual, să mă înţelepţesc, să înţeleg mai bine viaţa şi rostul meu în lume.

Deunăzi, am auzit pe cineva spunând că sunt mulţi oameni care, dacă L-ar întâlni pe Iisus pe stradă, nu L-ar recunoaşte şi mă gândeam cu înfrigurare că s-ar putea să mă număr printre ei. Îmi amintesc un cântec american în care se punea întrebarea : „ What if God was one of us?” Dacă Dumnezeu ar fi unul dintre noi?, iar răspunsul venea în sensul că ar fi foarte singur, ignorat de toţi, nu am fi avut deloc timp de El.

În societatea în care trăim, după modele importate şi care şi-au dovedit falimentul pe toate planurile , ucidem sistematic spiritul, dumnezeiescul din noi.

Suntem orbi la întâlnirea cu transcendentul şi chiar atunci când este aproape palpabil îl negăm cu obstinaţie.

Discreditam miracolul, ne displace ceea ce nu înţelegem, ne plafonam intr-un univers plat, chiar obscur , numai pentru ca ne e mai comod, mai la îndemână, fiindcă nu presupune eforturi, nici măcar de imaginaţie.

M-a cutremurat povestea lui G. Marquez despre un înger rătăcit, care cade, într‑o zi de furtună, în curtea unui ţăran şi care, aşa cum rezuma Gabriel Liiceanu în Jurnalul de la Păltiniş :„este mai întâi adorat de întregul sat, devine apoi obiect de curiozitate (stăpânul ogrăzii percepe taxă de vizitare) şi sfârşeşte, vidat de orice conţinut, în curtea găinilor, unde mintea ţăranului îl repartizase pe temeiuri ornitologice.”

Mi-am propus să deschid ochii larg către miracolul de lângă noi, să dau la o parte reziduurile care-mi obturează vederea şi să văd dincolo de imanent.

Nu sunt singură în acest demers, ştiu care este Calea care duce spre Adevăr şi în definitiv spre Viaţă şi am un însoţitor Care nu mă va părăsi niciodată, căci va fi cu noi aşa cum ne-a promis : „ În toate zilele, până la sfârşitul veacului.”

Ruxandra Nuţă