Viata Sfantului Mare Mucenic Mina

Dat fiind ca maine, 11 nov. este praznuirea Sfantului Mare Mucenic Mina, la care foarte multa lume are evlavie, ne-am gandit nimerit sa facem cunoscuta viata acestui sfant grabnic ajutator pagubitilor, celor calcati de hoti, nedreptatitilor de tot felul. Totodata are loc cel mai mare pelerinaj al Capitalei (dupa cel al Sfantului Dimitrie cel Nou), la care participa zeci de mii de oameni. Pelerinajul se desfasoara la biserica Sf Mina Vergu, de pe Calea Calarasilor, din centrul Bucurestiului.

Iata ce aflam, in legatura cu viata Sfantului, de la Metrafrast si Timotei – Arhiepiscopul Alexandriei:

Sfântul Mina era de neam egiptean şi creştin de mic copil. Ajungând la vârsta cerută pentru militărie s-a făcut ostaş şi a fost trimis să-şi facă slujba în Asia Mică, în provincia Frigiei. Oraşul în care slujea era păgân şi dedat unei grosolane închinări de idoli, din care cauză nu se putea împăca cu viaţa de aici şi mai ales cu camarazii, care se închinau la idoli. În acest timp, domnea peste marele şi întinsul imperiu al romanilor, Diocliţian (284 – 305), om ridicat de jos, dar bun militar şi înzestrat cu bune însuşiri de împărat. Imperiul lui întinzându-se de la Oceanul Atlantic şi până la India, având sub stăpânirea sa atât de multe neamuri şi atâta întindere de pământ, înconjurat de pretutindeni de popoare vrăjmaşe, a ajuns însuşi la convingerea că este prea greu să guverneze singur. De aceia în anul 285 a împărţit coroana cu camaradul său de arme Maximian Hercule, iar peste câtva timp şi-a mai luat încă două ajutoare: pe Constanţiu Clor şi Maximian Galeriu. Deci Diocliţian cu Galeriu, care I-a devenit ginere, domneau peste Imperiul de Răsărit iar Maximian cu Constanţiu Clor domneau peste Imperiul de Apus. Timp de douăzeci de ani, Diocliţian s-a ocupat să dea ţării sale o bună şi puternică organizare. Deşi numărul creştinilor se tot mărea şi viaţa lor curată şi frumoasă strălucea pretutindeni, el n-a dat atenţie la aceasta. Nu tot aşa guverna Galeriu. Acesta fiind un bărbat plin de energie şi de îndrăzneală, nu suferea creştinii pentru că stăruiau să nu fie la fel cu păgânii, mai ales după ce s-a împrietenit bine cu filozoful păgân Ieroclis, un mare vrăjmaş al creştinilor. Întâmplându-se ca palatul imperial din Nicomidia să se aprindă şi să ardă, Galeriu a dat vina pe creştini şi a poruncit să se ia împotriva lor cele mai crude măsuri. În acelaşi timp stăruia să încredinţeze pe bătrânul său socru că creştinii sunt o nenorocire pentru imperiu şi trebuiesc nimiciţi. Diocliţian iubea mult pe Galeriu, întâi pentru că îi era ginere, al doilea pentru că în lupta împotriva Perşilor din 296 – 297 a ieşit învingător. Şi ca să¬i împlinească dorinţa a dat în numele tuturor celor patru, un edict de prigonirea creştinilor din întreg imperiul roman. În edict se poruncea ca creştinii din armată sau să lepede credinţa creştină şi să aducă jertfă zeilor romani ( idolilor ) sau să părăsească serviciul militar.

Creştinii au părăsit armata. Sfântul Mina a părăsit şi el armata şi nevoind să se întoarcă în Egipt, în patria sa, s-a dus în munţii Frigiei şi aici în singurătate, în linişte şi tăcere, petrecea timpul cugetând la Dumnezeu, la învăţăturile lui Hristos şi la cele sufleteşti. Înarmat cu postul şi cu rugăciunea, după îndemnul Mântuitorului, poartă o luptă puternică cu omul său cel dinlăuntru pentru a-l supune sufletului şi deplinei ascultări de Hristos şi poruncile Lui şi pentru a căpăta libertatea ca în voie să trăiască numai pentru Dumnezeu. Văzând că măsura luată n-a dat roadele aşteptate, Diocliţian şi Galeriu au poruncit să ardă şi să dărâme biserica din Nicomidia şi alte biserici mai mici de prin alte părţi, iar printr-un nou edict a poruncit persecutarea creştinilor şi să fie supuşi la moarte în chip public. În adevăr, creştinii au fost prinşi şi aruncaţi în temniţe cu sutele, batjocoriţi şi ucişi; zilnic erau lipsiţi de viaţă 10, 20 şi uneori şi 60 de creştini, în tot răsăritul şi în Egipt.În acest timp greu pentru creştini s-a coborât Sfântul Mina din munţi şi a venit în oraşul Cotuania din Frigia, unde auzise că va avea loc o mare sărbătoare păgânească. În piaţa oraşului se adunase multă lume. Sfântul Mina luase cunoştinţă de poruncile împărăteşti şi văzând ce se petrece în oraş, a luat curaj şi deschizându-şi gura a început să predice mulţimii pe adevăratul Dumnezeu, pe Hristos şi învăţătura Sa, îndemnând lumea să se lepede de păgânism, să primească sfântul botez şi să se facă creştini buni. De poruncile împărăteşti care pot lipsi pe om de trup, dar mai mult nici un rău nu pot să-i facă (Matei 10,28), să nu se teamă. Să ia aminte la cuvintele Sfântului prooroc Isaia care zice:

„Pe Mine m-au găsit cei ce nu Mă căutau şi M-am descoperit celor ce nu întrebau de Mine” (65,1). Îndată a fost luat din mijlocul mulţimii şi dus la mai marele oraşului, la Pirrus, care după ce s-a uitat lung la el, l-a întrebat:

- Cine eşti tu? – „Sunt robul lui Hristos, Care domneşte în cer şi pe pământ, a răspuns Sfântul Mina”. – Din acest oraş eşti sau din altă parte a ţării? Şi cum de ţi-ai luat atâta îndrăzneală ca să vorbeşti în public cu glas mare? Sfântul Mina n-a răspuns nici un cuvânt dar un soldat din cei de faţă l-a cunoscut şi a spus guvernatorului cine este. – Adevărat spune acesta, că tu ai fost ostaş sub conducerea lui Firmilian? – „Cu adevărat, am fost ostaş dar văzând nelegiuirile ce se fac în oraşe şi mai ales închinările la zeii cei mincinoşi, am părăsit oastea şi am plecat în pădure unde am trăit fericit cu Domnul vieţii mele. Şi auzind de sărbătoarea ce aţi pornit, am venit să îndrept orbirea voastră, predându-vă pe Dumnezeu cel adevărat, Care ţine cerul şi pământul şi pe voi toţi şi să vă învăţ a cunoaşte pe Hristos, lumina cea adevărată, care luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce se apropie de El.” Ascultând acestea în linişte, guvernatorul a poruncit să-l închidă pe Sfântul Mina în temniţă, până va trece serbarea, nevoind ca să o tulbure şi nici să stânjenească petrecerea şi plăcerea poporului prin judecata şi osânda lui.

Tot timpul cât a stat în temniţă, Sfântul Mina se ruga şi cânta lui Dumnezeu imnuri de slăvire. Îndată după sărbătoare, Sfântul Mina a fost adus înaintea lui Pirrus, care I-a cerut cu tărie să se lepede de Hristos şi de credinţa în El şi să aducă jertfă zeilor ţării (idolilor), făgăduindu-i nu numai punerea lui în libertate dar să-i dea şi daruri. Cu linişte şi hotărâre la tot ce ar putea veni peste el, Sfântul Mina respinge propunerea şi făgăduinţa, chiar dacă mai marele oraşului îl ameninţă cu chinuri ca cele pe care le-a îndurat atâţia alţii creştini, sfârşind cu moartea. – Nu mă tem nici de chinuri şi nici de moarte, răspunde vitejeşte Sfântul Mina. La auzul acestora guvernatorul furios a dat poruncă călăilor să-l supună la chinuri fără milă, ceea ce au făcut fără întârziere. Sub ochii lui, Sfântul Mina a fost dezbrăcat şi bătut cu vine de bou până la sânge, care curgea şiroaie pe trupul lui umplut de răni. Martirul însă nu scotea nici un vaiet, nici un suspin, parcă nu trupul lui era lovit şi rănit.

Un privitor cu numele de Pegas, cutremurându-se de ceea ce vedea s-a apropiat de Sfântul Mina şi I-a spus: „Omule, fie-ţi milă de tine şi supune-te guvernatorului mai înainte ca trupul tău să fie zdrobit. Pleacă-te zeilor în faţa lui iar după ce scapi închină-te Dumnezeului tău, care pentru atâta lucru nu se va supăra pe tine, cred eu”

- Fugi dinaintea mea! Nu voi grăi minciună, chiar de ar fi să mor, iar jertfă voi aduce numai Dumnezeului meu. Numai El este nădejdea mea. Pirrus care sta de faţă la toate acestea zâmbea şi râdea de Sfântul Mina şi de credinţa şi de învăţăturile lui Hristos, ceea ce îl făcea pe Sfântul Mina să fie şi mai răbdător. Apoi l-au legat cu trupul gol de un copac. L-au scrijelat cu nişte piepteni de fier şi l-au frecat cu o bucată de stofă ţesută din păr. Drept răspuns la aceste noi chinuri, Sfântul Mina a început să cânte imnuri obişnuite în adunările creştine. Mânia lui Pirrus a crescut fără măsură şi răstindu-se la Sfântul Mina I-a strigat: – Lasă vorbăria şi alege una din două: ori devii al nostru şi încetăm a te chinui ori fii al lui Hristos pe care ÎL tot pomeneşti şi noi te ucidem. – A lui Hristos am fost, sunt şi voi fi, a răspuns Sfântul Mina. Faţă de acest răspuns hotărât, Pirrus a căzut pe gânduri apoi i-a spus: Îţi las două – trei zile de gândire. – Nu două, nici trei, răspunse Martirul, dar ani de zile şi încă mulţi şi nu-mi voi schimba gândul ce mă stăpâneşte de când sunt creştin devotat lui Hristos. Şi niciodată nu voi lepăda credinţa în adevăratul Dumnezeul meu, iar alt răspuns de la mine nu mai aştepta. De Dumnezeul meu nu mă lepăd, dracilor voştri nu mă jertfesc, înaintea idolilor voştri fără viaţă şi fără simţire, nu voi pleca genunchii mei. Aceste cuvinte hotărâtoare au făcut pe Pirrus să scapere de mânie, adeverind cuvintele Psalmistului: „Domnul împărăţeşte, popoarele tremură”. (Ps. 98.1). Un ofiţer apropiindu-se de Pirrus I-a spus: „Nu este taină pentru luminarea ta, creştinii nu se tem şi nici nu fug de chinuri iar moartea o socot o băutură dulce. Deci nu te tulbura şi nici nu te amărî degeaba, ci mai bine porunceşte să săvârşim cu acest creştin împietrit”. Guvernatorul ascultând acest sfat a dat următoarea poruncă: „Pentru că Mina ostaşul a căzut în nelegiuitul creştinism şi nu vrea să se supună poruncii împărăteşti de a aduce sacrificii zeilor, poruncim să I se taie capul cu sabia iar corpul să I se ardă”.

Soldaţii au pus mâna pe Sfântul Mina, l-au târât afară din oraş, I-au tăiat capul şi I-au aruncat corpul în foc. Dar creştinii au venit în jurul focului imediat ce ostaşii au plecat şi au scos din foc bucăţi din trupul sfântului, le-au spălat, le-au uns cu arome şi le-au îngropat într-un loc ştiut.

După anul 318 când împărăţea Constantin cel Mare, creştinii au scos moaştele sfântului din pământul Frigiei şi le-au dus în patrie, în Egipt şi anume în Alexandria. Pe locul unde au fost îngropate, după câtăva vreme s-a zidit o biserică în cinstea Sfântului Mina în care multe minuni s-au săvârşit, dăruindu-se creştinilor multe vindecări şi mult ajutor. Sfântul Timotei, episcop al Alexandriei, ne istoriseşte multe din aceste minuni.

Scriem şi noi aici trei din ele: Un negustor creştin de prin alte părţi a venit la Alexandria cu corabia să cumpere mărfuri, având pentru aceasta asupra lui o mare sumă de bani. Cum a ajuns în oraş cel dintâi lucru pe care l-a făcut a fost să meargă la biserica Sfântului Mina să se închine. Auzise multe minunăţii despre sfânt şi biserica lui. Cu această ocazie s-a rugat pentru ajutorul lui şi a făcut bisericii un dar. A doua zi s-a urcat iarăşi în corabie şi a plecat spre localitatea Loxoneta, unde a ajuns pe seară. Aici coborând din corabie s-a dus să-şi caute gazdă şi a găsit la un om care din când în când găzduia pe câte cineva. Culcându-se să se odihnească, a pus capul pe pernă şi a adormit. Un săculeţ cu aur, văzut la el, a făcut pe gazdă să-şi pună în minte să-l omoare ca să-i poată fura aurul. Zis şi făcut. Pe la miezul nopţii sculându-se, a strâns de gât pe negustor şi I-a ascuns corpul. Apoi I-a luat săculeţul cu aur. După câteva nopţi apare Sfântul Mina călare pe un cal înaintea gazdei şi la întrebat: – Unde-ţi este călătorul? – Nu ştiu nimic de el, a răspuns gazda. Sfântul a coborât de pe cal şi s-a dus unde era mortul ascuns, l-a scos din groapă şi l-a înviat spunând: dă slavă lui Dumnezeu. Călătorul venindu-şi în fire L-a slăvit pe Dumnezeu şi i-a mulţumit Sfântului Mina pentru binele ce i-a făcut. Sfântul Mina a luat şi aurul de unde l-a ascuns gazda şi i l-a dat călătorului spunându-i: mergi cu pace în drumul tău. Gazda a căzut în genunchi şi s-a rugat de iertare înaintea Sfântului Mina. Sfântul după ce l-a mustrat s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea iertare şi spunându-i rămas bun s-a suit pe cal şi a plecat. Gazda s-a uitat lung după el până ce nu l-a am văzut.

Un bogat creştin din Alexandria, numit Eutropie a făgăduit să dăruiască bisericii Sfântului Mina un vas de aur. Pentru acest scop a poruncit argintarului să facă două vase; unul pentru biserică şi unul pentru el. Argintarul a împlinit porunca şi făcând vasele, pe unul a scris numele Sfântului Mina iar pe celălalt numele celui care poruncise să le facă. Trebuind să plece în călătorie cu corabia, a luat amândouă vase cu sine şi le-a privit îndelung, cu care ocazie i s-a părut mai frumos vasul însemnat cu numele sfântului Mina. La masă a poruncit să se pună mâncare în acest vas iar pe cel cu numele său l-a destinat bisericii. După masă, servitorul se aşează la marginea corăbiei să spele vasele de mâncare. Pe când le spăla sub ochii stăpânului, servitorul scapă vasul cu numele sfântului în mare. Nestând pe gânduri, servitorul s-a aruncat în mare după vas. Stăpânul a început să se vaiete că pierde şi sluga şi vasul şi căzând în genunchi se ruga lui Dumnezeu să-i scape servitorul, făgăduind să mai facă un vas pentru biserică sau să dea bisericii o sumă de bani egală cu preţul vasului pierdut. Corabia a tras la mal şi bogatul creştin umbla pe ţărm de colo până colo plângându-se şi aşteptând să vadă unde va arunca marea trupul servitorului înecat. Cât de mare a fost mirarea lui şi a celor din corabie când au văzut pe servitor ieşind viu la ţărm şi ţinând vasul Sfântului Mina în mână. Bogatul creştin a căzut în genunchi şi a mulţumit lui Dumnezeu, slăvindu-L că I-a scăpat sluga. Apoi l-a întrebat pe servitor cum de a rămas viu. Servitorul a povestit că după ce s-a aruncat în mare, I-a ieşit înainte un bărbat frumos îmbrăcat, însoţit de alţi doi şi l-au luat şi l-au dus pe mare toată noaptea şi a doua zi, până când l-au scos în acest loc. Eutropie a înţeles că acel bărbat a fost Sfântul Mina.

Întorcându-se acasă a mers de îndată la biserica Sfântului Mina, a dăruit vasul şi îngenunchind a dat mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ce a făcut pentru el. Un evreu din acelaşi oraş, având a pleca într-o lungă călătorie, a dat în păstrarea unui prieten al său creştin o lădiţă cu o mie de galbeni, bani de aur, până la întoarcerea sa a zăbovit destul evreul pe unde s-a dus dar în acest timp creştinul şi-a pus în minte să nu-i mai întoarcă evreului aurul, ci să şi-l păstreze pentru el. Întorcându-se evreul din călătorie s-a dus la prietenul său creştin şi a cerut lădiţa sa cu aur. Creştinul a spus că nu are a-i da nimic deoarece evreul nu i-a lăsat nimic şi că nu înţelege ce vorbeşte acesta. Evreul auzind acestea s-a întristat foarte tare şi cuprins de deznădejde i-a spus creştinului: frate, nimeni nu ştie ceea ce ţi-am lăsat în păstrare în afară de bunul Dumnezeu şi dacă tu spui că nu ai primit de la mine nimic, să mergem amândoi la biserica Sfântului Mina şi acolo să te juri că nu ai luat din mâna mea lădiţa cu mia de galbeni. Creştinul a fost de acord şi au mers amândoi la biserică încălecând pe cai. Aici creştinul a jurat că nu a primit de la evreu lădiţa cu bani pentru păstrare. După jurământ au încălecat iarăşi amândoi pe cai şi au pornit spre casă. Pe drum calul creştinului a început a se înfuria şi a fugit rupând frâul, aruncându-l pe stăpânul său jos. În cădere creştinul a pierdut o cheie mică din buzunar şi un inel de pe mână. Cu mare greutate a potolit calul şi a putut să se suie călare. Într-un loc plăcut, creştinul l-a poftit pe evreu să descalece şi să stea puţin să se odihnească la umbră pe iarbă, dând drumul şi cailor să pască ceva. Evreul s-a învoit. După puţin timp simţind că dintr-o latură a drumului vine cineva, şi-a îndreptat privirea acolo. Creştinul s-a umplut de spaimă: venea servitorul lui de acasă cu inelul şi cheiţa într-o mână iar în cealaltă cu lădiţa cu bani. – Ce este asta? întreabă creştinul pe servitor. – Un ostaş tare impunător a venit călare la stăpâna mea şi i-a dat cheiţa aceasta spunându-i să trimită cât mai degrabă lădiţa cu bani la evreu pentru ca nu care cumva vreo primejdie să te ajungă pe tine stăpâne. Şi mi-a dat mie acestea, poruncindu-mi să ţi le aduc. Şi creştinul şi evreul s-au înspăimântat de acestea şi înţelegând că acestea s-au petrecut prim bunătatea şi amestecul Sfântului Mina, s-au întors la biserică şi căzând în genunchi amândoi, au mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea petrecută în ochii lor.

Creştinul s-a umplut de bucurie că s-a izbăvit de păcat iar evreul s-a umplut de bucurie că şi-a văzut în mâini lădiţa sa cu aur. Creştinul s-a rugat să-i dea iertare iar evreul să fie botezat şi primit în rândul credincioşilor lui Hristos, prin care a venit în lume adevărul şi dreptatea. Creştinul s-a pocăit pentru că a călcat legea lui Dumnezeu iar evreul s-a creştinat ca să îmbrăţişeze această lege, ce scapă de la păcat şi de la moarte, când o păzeşti cu credinţă. Amândoi şi-au văzut dorinţele împlinite şi neîncetat au slăvit pe Dumnezeu, Care face minuni prin Sfinţii Săi şi oile rătăcite le aduce în turma lui Hristos, Căruia fie-I slava în veci, Amin.

Descriere după Metafrast şi Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.