Agafton, mănăstirea Codrilor de Aramă

Viersuind pe urmele marelui Eminescu, sufletul mi-e cuprins când de zburdălnicia copilăriei, când de farmecul hoinăririlor, când de voluptatea repaosului sentimental, când de revelaţii ascunse.

Drumul spre Ipoteşti este presărat pe alocuri cu bordeie de lut, grădini fecunde, personaje de basm ori de bătrâne fântâni. Hărţuindu-mi ,,destinul’’, apuc pe un traseu întortocheat, ocolind pe alocuri pârâiaşe răzleţe, bălţi mlăştinoase, râpi adânci, stufărişuri înalte sau stâni păzite de câini colţoşi şi aprigi. Lăsând în urmă dealul Manoleştilor, răsare la orizont arhitectura modestă a Ipoteştilor „închisă din cele patru zări de dealuri, într-un tablou dezolant de clisă şi cocioabe”. Pe măsură ce mă apropii, peisajul se metamorfozează ca-ntr-o acuarelă de Monet, devenind „…natala mea vâlcioară / Scăldată în cristalul pârâului de-argint…”. Pătrund cu adevărat pe „tărâmul de chiot şi poveste” în care copilul Mihai era „rege de miazănoapte peste popoarele indiane”, împărăţind peste broaşte şi melci, peste bălţi cu stuf şi maluri de lut. Îl văd parcă prin curte bătând ,,marşul prusian”, atacând gâşte şi raţe, călare pe câine, escaldând ,,turnul” de pe grajd. Brusc, fabulaţia mea se preschimbă, readus cu picioarele pe pământ, la vederea Maicii Domnului, într-o icoană văzută prin geamul unui bordei de lut. „Pe-a icoanei policioară busuioc uscat şi mintă / Umplu casa de mireasmă pipărată şi prea sfântă”. Oare să fie chiar icoana din bordeiul vizitat de Eminescu…?

„De treci codrii de aramă”

Paşii mă poartă la umbra „codrilor de aramă”, pe o cărare dreaptă ce duce spre lacul cu nuferi, numit şi „lacul fără fund”, loc al inspiraţiei şi al meditaţiei eminesciene. Este o vamă tainică spre lumea spirituală din sufletul poetului – „lacul codrilor al bastru” ce scânteie în afară „tresărind în cercuri albe”. Aceeaşi cărare, marcată cu cruce roşie, mă conduce apoi la „izvorul care tremură pe prund”, ce suspină‑n a lui curgeri, oglindind sclipiri de astre. În cele din urmă, iau drumul codrului spre mănăstirea lui Agaton, marcat cu o cruce albastră. Drumul forestier, la început cuminte, se răstoarnă peste dealuri, chinuit de surpături, de viroage răsucite împletite-n rădăcini, răsărite muribund pe sub malurile rupte. Ciute cenuşii, fricoase, strecurându-se ca nişte umbre, merg în salturi graţioase, peste drum. Arţăgosul de arici îşi încearcă şi el curajul, camuflându-se „ţepos” la vederea mândrei vulpi, ce-l invită puţin afară, mirosindu-l fără rost. Corbii săgetând văzduhul, fugărind păsări mărunte, întregind duhul pustiei… Iar din spate, un claxon! Mă trezeşte din visare, alungându-mă în şanţ! Fugărinduse-n buiestru, câţiva biciclişti „extremi” îşi încearcă şi ei norocul, răscolind noroiul gros, ,,aruncându-se” din deal…

„La Agafton”

Crucea albastră mă scoate, în cele din urmă, la Cabana Baisa, unde duhul unor petrecăreţi mă trezeşte din starea fabulaţiei. „Mănăstirea Agafton, vă rog!?’’, „Bre, mergi în vale la dreapta, apoi la stânga, apoi iar la dreapta, iar la stânga prin sat şi ai ajuns!” Ştiam eu că n-o să-mi trebuiască GPS! Câteva troiţe, dublate de indicatoare post-comuniste, ruginite, mă scot la liman. Satul cu oameni liniştiţi, covârşiţi de vraja duhului de amiază, se topeşte sub dogoarea soarelui arzând; livezile, pline de rod şi zumzetul unor albine habotnice, îmi ţin de urât pe serpentinele violacee. Nu departe, la orizont, se ridică deasupra satului, ca un zid de apărare, pădurea seculară de la Agafton. Altă dată, pădure virgină se-ntindea din munţii Bucovinei până-n ţinuturile Ieşilor, străbătând dealurile Botoşanilor şi ale Voronei. Cu cât urci dealul mai sus, cu atât mai mult se simte duhul de Sihăstrie. Într-o zi, Bătrânul Sihastru mi-a mărturisit că aici şi-a făcut veacul un schimnic, pe nume Agaton, contemporan cu Sf. Cuv. Onufrie, venit de la o mănăstire de peste deal, ,,a Doamnei”. Legenda mai spune că, odată, pustnicul s-a odihnit la umbra unui stejar, din care a auzit troparul Sf. Arhangheli şi, nu mult după aceea, a ridicat din lemnul acestui copac o bisericuţă cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil. Renumit pentru înţelepciune şi smerenie, sihastrul este înconjurat, în scurt timp, de ucenici cu duh jertfelnic, gata să înfrunte condiţiile precare ale vieţii de pustie. Astfel, se ridică, treptat, Sihăstria lui Agaton, renumită în toată Moldova, până-n ziua de azi. Toaca şi clopotul mare răsună în toată valea, anunţând vecernia mică, risipindu-mi amintirile de demult. Sihăstria mă-ntâmpină cu porţile deschise, cuminte, cu duh de smerenie. Chilii vechi, cu muşcate la fereştri, amintesc de Agapia veche, un adevărat sat călugăresc ce se-ntinde pe un spaţiu impresionant, de un verde covârşitor. Atenţia îmi este atrasă de arhitectură diferită a caselor, unele mici cu cerdac, de pe vremea Sfântului, altele cu frumoasa ornamentaţie bucovineană, iar celelalte cu aer muntenesc, după cele de la Văratec sau Agapia. Gândesc că dacă aici au vieţuit peste 150 de maici, având viaţă de sine, în mod sigur ele şi-au ridicat aceste chilii din zestrea părintească, după linia tradiţională a locului natal; lucru confirmat de monografia mănăstirii afişată la intrare: „Aici au strălucit prin evlavie fiicele şi văduvele boierilor de altădată, precum şi acele fiice din popor, ce au căutat o viaţă de linişte şi reculegere”. Fiice de boieri, cu viaţă aleasă, au ales calea pustniciei, alături de văduve bogate pline de nobleţe, cu nume de rezonaţă: Codrescu, Mavromati, Vârnav, Iuraşcu, Gafencu, Popovici, Stamatopol, ş.a. Dar, totuşi, de ce atâta pustietate? Se pare că şi aici gheara comunistă hrăpăreaţă a smuls din dărnicia ctitorilor, alungând maicile în lume. Câteva tăbliţe ruginite, aruncate la fier vechi, încă mai indică mut: „Azil de nebuni”, „Tabăra de pionieri”, „Discotecă”, „Club sportiv”, „Închirieri nunţi”, iar una, mai nouă „Tabără ecumenistă”. Nu-mi vine să cred nici ochilor, nici urechilor, căci aud în depărtare, în pustia lui Agaton, muzică disco însoţită de mirosul grătaruluiîn sânge, precum şi meciuri de fotbal, conduse „profesional”de câţiva văcari… Încerc să alung gândurile negre, privind la chiliile restaurate ce plutesc pe un covor de flori. În faţa mea, biserica mare, învăluită de binecuvântarea Sfântului Duh, luminează cerul în amintirea Sf. Treimi, înconjurată de trandafiri albi. Cele câteva maici, alături de maica stareţă, mă întâmpină cu ospitalitate moldovenească: „Vă rugăm, veniţi la masă! Iar după ce mâncaţi, am vă arăt ceva special”. După ce gust din renumitele bucate moldoveneşti, sunt condus la o bisericuţă veche de lemn, coborând o scară lungă din piatră, restaurată de curând. ,,Acesta este schitul dintr-un lemn, ridicat de pustnicul Agaton. La acestă strană, venea des Eminescu să citească psalmii, străbătând pe jos Codrii de aramă; dar nu numai Eminescu, ci şi Enescu şi Iorga, cei trei corifei ai culturii româneşti. Eminescu era legat de acest loc prin viaţa duhovnicească ale celor trei mătuşi din partea mamei, Fevronia, Sofia şi Olimpiada Iuraşcu, monahii,  ultima fiind şi stareţă a mănăstirii. Vă las să le descoperiţi în taină”.

În liniştea perfectă a schitului găsesc cele trei morminte cu cruci de epocă, din fier forjat; alături, Xenia, o altă rudă a poetului, nepoată din partea mamei, retrasă la pustie. Am la picioarele mele rudele familiei Eminescu, ridicate la cer, prin viaţă spirituală, trăind în asceză şi jertfă, aşa cum a trăit şi poetul, fără să fi cunoscut, de fapt, parte femeiască – ,,Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt, / Nemuritor şi rece”.

Eduard GOLESCU
www.golescu.ro