LOADING

Type to search

Biserica ortodoxã finlandezã

Pelerinaje

Biserica ortodoxã finlandezã

Share

Ortodoxia finlandeză este relativ restrânsă teritorial şi numeric, dar, din motive istorice, este foarte puternică în viaţa acestei naţiuni. Finlanda este mai religioasă decât vecinii săi nordici, cu mai mulţi creştini botezaţi şi căsătoriţi în biserică decât Suedia şi Norvegia.

Credinţa creştină s-a răs­pân­dit în Finlanda din Novgorodul se­colului al 12-lea, datorită ac­tivităţii călugărilor şi co­mer­cianţilor, dar adevă­ra­te­le centre religioase ale re­giunii erau mânăstirile întemeiate în insulele de pe lacul Lado­ga: Valamo (Valaam, în rusă), la începutul mileniului al do­i­lea, şi Konevitsa (Konevets, în rusă), către sfârşitul se­colului al 14-lea. Un secol mai târziu, o nouă mănăstire a fost construită la Petsamo (Pechenga, în rusă). Toate aşezămintele au fost însă distruse în războaiele din secolele al 17-lea şi al 18-lea, perioadă în care unele părţi din vestul Kareliei au fost anexate Regatului Suediei; o parte a populaţiei a fugit în Rusia centrală, în timp ce alta a rămas şi a adoptat religia luterană. Când zonele kareliene din jurul lacului Ladoga au fost re-anexate de Petru cel Mare, credinţa ortodoxă şi-a redobândit statutul în zonă, iar mânăstirile Valamo şi Konevitsa au fost reconstruite în zonele lor istorice. Mânăstirea nordică Petsamo a fost refăcută abia la sfârşitul secolului al 19-lea şi cam în aceeaşi vreme o comunitate de călugăriţe s-a stabilit la Kivennapa, pe istmul karelian, lângă oraşul Heinävesi, mai târziu devenind Mânăstirea Lintula. Astăzi, călugăriţele de la Lin­tula supravieţuiesc, din punct de vedere economic, făcând lumânări de ceară (doar vara, fiindcă iarna e imposibil la temperaturile negative de acolo).
În apropiere, la Mănăsti­rea Valamo, trăiesc 12 călu­gări. Pe unul dintre ei însă – Părintele Iosif – îl găsiţi la arhondaricul Schitului Sf. An­drei (Sarray, cum i se mai spune) din Athos. (Şi trebuie spus că, în bunătatea sa, nu lasă pe nimeni fără adăpost, chiar dacă nu ţi-ai anunţat vi­zita din timp şi indiferent câţi pelerini are în schit!). Pre­decesorii lor valamiţi au fost evacuaţi de armata fin­lan­deză la începutul celui de-al doilea război mondial. Va­lamo se mândreşte a fi o fe­reastră a Ortodoxiei pentru lumea vestică. Ca şi la Lintu­la, acum comunitatea este esen­ţial finlandeză – ultimul că­lugăr rus a murit în 1983. Unul dintre valamiţi, fratele Vladimir, care este iconograf, a explicat tradiţia întreruptă: „Problema noastră este că nu avem o generaţie mai veche drept exemplu. Mă refer la noi ca la «călugări de carte», adică ne reconstruim tradiţia din literatură: citim multe cărţi şi facem tot ce ne stă în putinţă să trăim cele învăţate. Sperăm că o generaţie viitoare va privi înapoi în timp, spre noi. Atunci Valamo va renaşte”.
După ce războiul dintre Suedia şi Rusia a luat sfârşit cu Tratatul de la Hamina, din 1809, provincia Viipuri (Vyborg, în rusă) a fost anexată Finlandei, care devenise Mare Ducat al Imperiului Ţarist, iar populaţia ortodoxă a Finlandei a crescut. Rezultatul acestor schimbări politice a fost că soldaţii, comercianţii şi oficialii ortodocşi au ajuns treptat să trăiască în alte oraşe de pe întinsul ţării. În acelaşi timp, o administraţie bisericească separată a Finlandei a fost creată sub Dioceza St. Petersburg, iar în 1892 aceasta a devenit Dioceza Independentă a Finlandei şi Viipuri, servind o populaţie variată (kareli­eni, ruşi, finlandezi, laponi skolt). Când Finlanda şi-a câş­tigat independenţa, ca o consecinţă a Revoluţiei ru­se, Biserica Ortodoxă şi-a do­bân­dit statutul de biserică na­­ţio­nală, alături de cea lu­te­rană. În 1921, Patriarhul Tihon al Ru­siei a dat autonomie Bise­ricii finlandeze, dar, din cauza agitaţiei politice din Uniunea Sovietică, Sinodul Ortodox al Finlandei a cerut să fie luat sub protecţia Patriarhatului de Constantinopol. Aceasta i-a fost acordată printr-un tomos, la 6 iulie 1923, prin care Biserica Ortodoxă Finlandeză devenea arhiepiscopie autonomă a Patriarhiei de Constantinopol. În anii de dinaintea celui de-al doilea război mondial, centrul activitaţilor ortodoxe era în Karelia, dar după război, o dată cu reaşezarea populaţiilor din teritoriile cedate ale Kareliei în restul Finlandei, un nou sistem complex de parohii a fost creat, au fost ridicate noi biserici, iar ţara a fost împărţită mai întâi în două dioceze: a Kareliei – acoperind părţile centrală şi estică – şi a oraşului Helsinki – acoperind părţile de sud, de vest şi Laponia, în nord. Abia în 1979 a fost creată şi poziţia de Episcop de Joensuu – pentru a exista un episcop sufragan –, iar mai târziu, în acelaşi an, s-a înfiinţat şi Dioceza de Oulu, cu un nou mitropolit. Din cei patru episcopi finlandezi – mi-a spus sora Christedoule – trei erau foşti luterani, iar doi dintre ei erau chiar foşti pastori. Cei 60.000 de ortodocşi nordici – 1,1% din totalul populaţiei suomi – sunt grupaţi în 24 de parohii, aflate astăzi sub păstorirea Arhiepiscopului Leo al Kareliei şi a toată Finlanda.

George CRASNEAN

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *