Botiza Berbecarilor

Pe valea Izei din Maramureşul voievodal, persoana părintelui Isidor Berbecar este de notorietate absolută. Dar parcă numai acolo? În nici un caz! Preotul de la Botiza, un adevărat argint-viu duhovnicesc, poate fi întâlnit în cele mai neaşteptate locuri: la Muzeul Satului pentru a prezenta tradiţii moroşeneşti, în Dealul Patriarhiei la colindat, în Ucraina în pelerinaj – ce mai, în toate locurile unde credinţa, portul şi obiceiurile sănătoase ale consătenilor săi pot fi arătate lumii avide de autentic!

Lemn vechi, credinţă statornică

Iarna aceasta nu puteam evita Botiza. Nici nu am fi vrut, cu atât mai mult cu cât este „peste deal” de Poienile Izei – locul unde ne petrecem mare parte din răstimpul consumat în raiul maramureşean. De altfel, părintele Berbecar este nănaşul părintelui Ioan Pop, sau popa nost’, aşa cum îl ştiţi din alte reportaje ale noastre. Aşa se face că într‑o zi geroasă de ianuarie ne-am strâns călduros mâinile în pridvorul emoţionant al bisericii de lemn de acolo. Emoţionant ca istorie, ca prezenţă a lemnului înţelepţit de vreme, îmbogăţit cultural şi patrimonial cu recunoaşterea internaţională printr-un număr impresionant de turişti – occidentali şi japonezi, în special.

Devenind curioşi, am aflat că povestea bisericii cu hramul Sfintei Cuvioase Parascheva este una plină de meandre. Chiar dacă nu are recunoaşterea patrimonială din partea UNE SCO (lista fermă cuprinde următoarele biserici de lemn: Budeşti- Josani, Deseşti, Bârsana, Poienile Izei, Ieud Deal, Şurdeşti, Plopiş, Rogoz), aşezământul conţine o istorie bogată, figurând totuşi pe lista Monumentelor Istorice sub codul MM -II -m- A-04528. Iniţial, vechea biserică de aici ar fi aparţinut veacului al 16-lea, judecând după vechimea unor bârne care s-au mai păstrat după „desfacerea” ei de la sfârşitul secolului 19. În 1899, pe vremea ocupaţiei Maramureşului de către imperiul austro-ungar, a fost înlocuită vechea bisericuţă cu una tot veche (construită în 1699), dar într-o stare mai bună, adusă de la Vişeul de Jos. Suprizele te aşteaptă încă de la exterior: tocul uşii de la intrare, unde se regăsesc decoraţiile porţilor maramureşene, dar şi funia împletită, sculptată, care înconjoară biserica. Îndată după mutare, biserica a fost renovată şi pictată de Dionisie Iuga şi fiica sa Aurelia, zugravi din Nicula. Pictura constă în mare parte din motive florale. Pictura iconostasului este mai veche decât cea murală. Înăuntru, am sesizat cu emoţie, la lumina scrutătoare a blitz-ului, tricolorul românesc, parcă ascuns privirii imperiale de odinioară prin obscuritatea în care este scăldat aşezământul. Ieşind pe uşă, am sesizat o Înfricoşătoare Judecată, de la analiza şi semnificaţiile căreia am sărit în convorbirea cu părintele, intrigat fiind de mulţimea florilor de plastic din cimitirul înconjurător, care sufocă agresiv crucile. „Nu am ce să le fac. Le-am spus de nenumărate ori, dar tot nu vor să renunţe la florile de plastic”, declară cu amărăciune părintele Berbecar. Da, mă uit şi eu jur-împrejur. Oroarea plastifiată, decolorată şi ponosită numită jerbă de flori de plastic inundă locul. Ce nu le mai place botizenilor la crucile de lemn sau piatră, cu flori naturale ori cetină de brad, pentru a le marca odihna de veci? Mare sminteală, Doamne! Să trăieşti în frumuseţea netrucată (încă) a Maramureşului şi totuşi să-ţi doreşti cu ardoare flori de plastic la căpătâi, trebuie să marcheze o boală. O boală a copilăriei civilizaţiei în care pătrund aceşti oameni, civilizaţie care – înţeleasă astfel – nu le aduce nimic bun. Nici lor, nici nouă.

Cum tăia Securitatea curentul

În fine, lăsând digresiunile estetice deoparte, pătrundem în măreaţa catedrală de piatră, pe care părintele şi botizenii au ridicat-o în anii cei mai grei ai ateismului, înfruntând nenumărate piedici şi chiar amenţinţări directe. Au lucrat cot la cot, luni de zile, tot satul, pe rând. Au terminat-o cu enorme sacrificii şi, când au ajuns la policandre, nu mai aveau bani. 30.000 de lei în banii vechi din RSR era o sumă. Cum s-o mai obţină bietul părinte? Aşa se face că a recurs la ajutorul părintelui Ilarion Argatu de la Cernica. Acesta i-a dat banii şi lucrarea a fost gata, la timp. La sfinţire, însă, alte probleme. Deşi s-a limitat de către Departamentul Cultelor de atunci numărul preoţilor slujitori la eveniment, acesta a fost de departe depăşit. Solidaritatea moroşenească a funcţionat perfect! Mai mult, la sfinţire a luat parte episcopul Ardealului, Teofil Herineanu. Om bătrân şi delicat, dar temător faţă de autorităţi, vlădica dorea ca totul să se termine fără incidente, ştiind că Securitatea monitoriza atent evenimentul. Dar… „ghinion”: la faţa locului apare marele poet creştin Ioan Alexandru, care tocmai primise interdicţie din partea organelor de represiune de a mai vorbi în public. Cu toţii ştim sau am auzit de „dinamita” pe care o avea în glas această conştiinţă trează a ortodoxiei româneşti din timpul tăcerii noastre vinovate… Ridica mulţimi către Hristos, aducea tineri pe calea credinţei, lumina intelectuali pe calea mântuirii şi îmbărbăta preoţi timoraţi de represiunea statului ateu. Aşadar, părintele Berbecaru, văzându-l pe poet în mulţime, merge întins la vlădica Teofil să-i ceară permisiunea de a-l lăsa să vorbească. Acesta, bietul, în ruptul capului nu şi-ar fi dat permisiunea. După uriaşe insistenţe, acceptă, dar delimitându-se cumva. De îndată ce Ioan Aşexandru a luat cuvântul la microfon, în faţa mulţimilor adunate în număr impresionant, se taie… curentul în toată Botiza! Stupoare, revoltă surdă, frustrare… Cu toate acestea, Ioan Alexandru a „tunat” fără microfon, în faţa a mii de oameni care aproape că nu mai respirau; părea că îngerul îi purta cuvintele şi tot ceea ce avea de spus lumii se făcea perfect înţeles de către toţi cei prezenţi. Văzuţi şi mai puţin văzuţi…

Botiza pe înţelesul tuturor

Da, prieteni, aşa s-a scris istoria Botizei, la care părintele Isidor este nu numai martor, dar şi autor direct. Dar nu singur, ci împreună cu soţia sa, doamna preoteasă, care a făcut din bunele obiceiuri ale localnicilor (nu acelea cu florile de plastic…) adevărate punţi de comunicare cu restul lumii. Culorile vegetale ale ţesăturilor, modelele lor, o întreagă tradiţie a locuirii şi a meşteşugului – toate sunt cuprinse în opera acestei vrednice femei. Operă nu este un cuvânt mare, mai ales dacă cei care ajung acolo vizitează şi casa-muzeu din faţa bisericii, amenajată de doamna Berbecaru. Acolo cei interesaţi de „fenomenul Botiza” pot rămâne peste noapte şi pot trăi aidoma bătrânilor care au lăsat în urmă moştenirea lor: credinţă, arta lemnului, tărie de caracter.

Răzvan BUCUROIU