Călugării cei „Tăriceni“ în credință
Share
„Drumul pestelui“ este un traseu mai mult sau mai puțin imaginar, care duce din întinderile Bãrãganului spre albia latã a Dunãrii, pânã în apropierea Olteniței. Pe acest aliniament se aflã o salbã de lacuri migãlitã pe apa Mostiștei, dintre care ultimul este și cel mai mare. Iezerul Mostiștei are lungimea de 11 km și la începutul lui, pe un colnic, se ițește Schitul Tãriceni. Privitã din cerdac, deschiderea este spectaculoasã fațã de platitudinea cu care ne obișnuise câmpia și, mai în glumã, mai în serios, i-am spus pãrintelui staret Zosima: „Pãrinte, așa cum se vede de aici, parcã-i o porțiune identicã din Marea Galileii pe care am contemplat-o împreunã, în pelerinajul din Țara Sfântã. Da, chiar, Galileea… Galileea Mostiștei…“. Pãrintele a surâs îngãduitor, cu gândul la metaforele care bântuie capul ziariștilor. Tânãrul stareț se gândea mai degrabã la istoria tristã, dureroasã a așezãmântului, la care Pronia l-a chemat, somându-l grabnic sã-l reînvie.
Biserica în care intrau doar morții
La 18 km de Lehliu și la 15 km. de „Autostrada soarelui“, Schitul Tãriceni (0723/ 851852) este așezat pe o veche vatrã de locuire și rugãciune. Satul Vutești, așa cum apare în vechile hrisoave, este menționat încã din 1549. Flacãra credinței (deopotrivã cu cea a jertfirii monahale) a fost aprinsã pe aceste locuri însã mult mai devreme, încã din timpul Sfântului Nichita de Remesiana, în secolul al 8-lea, prin așezãmântul de la Cornãțel. Aceasta era și o importantã vatrã de locuire a regiunii, fiind plasatã pe drumul spre Oltenița – cea mai mare vamã de grâne a Țãrii Românești, timp de veacuri. Mult mai târziu (1638), însuși Matei Basarab ridicã acolo bisericã de zid (cu hramul Sfântul Nestor – un militar pus sã „vegheze“ la hotarul sudic), din care însã nu s-au mai pãstrat decât ușile împãrãtești și câteva icoane. Dupã inundarea acestor lunci prin construirea lacurilor de acumulare, Cornãțelul a fost acoperit de apele grele – în mâl și pește – ale Mostiștei.
Tradiția însã (supra)viețuia permanent în apropiere, la Tãriceni, unde exista un schitișor. De acest nume se leagã însã și ctitorul Mânãstirii Radu-Vodã, care apare în acte cu donații privind bãlțile de pește de aici. Ce legãturã este între Radu-Vodã și Tãriceni? Însãși persoana pãrintelui stareț, care s-a închinoviat în lavra bucureșteanã. Mai mult, cãlugãrul Zosima a fost primul tuns în monahism la Radu-Vodã (1999), dupã o întrerupere de 200 de ani! Și mai mult: împreunã cu PS Varsanufie cãutau loc de metoc pentru Radu-Vodã și l-au gãsit aici, la Tãriceni. Întâmplarea (de fapt, Pronia!) face ca de aici, din acest sat, sã fie și mama Prea Cuviosului stareț. Vedeți, la Dumnezeu – și când oamenii vor – totul se leagã…
Întorcându-ne pe firul istoriei, aflãm cã moșia Tãricenilor se vinde unui morar grec, pe nume Hristofor Guva. Acesta, evlavios din fire și din educație, întãrește bisericuța cu o donație de douã icoane de la Sfântul Munte Athos, icoane care pot fi și astãzi cinstite la Tãriceni. La 1828 se ridicã biserica așa cum se vede astãzi, de care s-a folosit și schitul de aici, laolaltã cu sãtenii de pe moșie; la 1833 este terminatã și primește hramul Sf. Ierarh Nicolae, hram pe care-l poartã și astãzi.
Vine însã secularizarea lui Cuza (locul 8 în topul „Mari români“!!!), care desființeazã schitul, cãlugãrii luând drumul bejaniei. Biserica devine parohie, iar dupã 1970 comuniștii îi dau lovitura de grație, închizând-o. Ultimul preot care a slujit aici a fost Alexe Voicu, iar sãtenii au folosit așezãmântul în ultimii 30 de ani doar pe post de morgã: aici se depuneau morții satului, care urmau apoi calea cimitirului. Legat de cimitir, tot în vremea lui Cuza cimitirul a fost scos în afara așezãrii, deoarece în timpul unei epidemii câinii înfometați au dezgropat cadavrele celor înhumați aici, și astfel boala s-a extins rapid. Obiceiul era ca morții sã se îngroape la micã adâncime, dar Cuza a dat atunci poruncã sã fie îngropați la cel puțin 1,5 metri în pãmânt.
Pictura bisericii aparține lui Ion Dogãrescu, un ucenic întârziat al lui Tattarescu. În 1935, alãturi de Patriarh, a fost pictat și Regele Carol al II-lea, care însã a fost șters de aceiași comuniști.
Candela care nu s-a stins
O întâmplare emoționantã aparține trecutului recent. La o oarecare depãrtare se aflã o troițã ca un mic paraclis, care a aparținut schitului. Dupã închiderea bisericii, grija acestei incinte a revenit unei familii din sat. Pãrintele stareț, atunci când a preluat așezãmântul, s-a dus sã vadã și acea troițã. I s-au înmânat cheile și mare i-a fost mirarea (și bucuria!) când, pãtrunzând înãuntru, a gãsit candela aprinsã! În mijlocul unei pãrãginiri aproape totale, candela era singura care amintea de credința vie a oamenilor, de jertfa Mântuitorului. Aceastã minunatã întâmplare l-a determinat pe pãrintele stareț Zosima Alecu sã se punã cu temeinicie pe treabã, convins fiind ca și alte „candele“ vegheazã sub praful și aparenta delãsare în credințã a Tãricenilor. Acum obștea a crescut la 6 viețuitori, de la 2500 mp de pãmânt jur-împrejur pãrintele a fãcut câteva hectare arabile, florile au nãvãlit în toatã curtea, iar credincioșii vin acum de la mari depãrtãri pentru slujbele cu putere mare de la schit. Evident, toate acestea s-au fãcut și cu directa implicare a Episcopului Damaschin al Ialomiței și Cãlãrașilor, a cãrui veghe (dar și acțiune) a contat enorm.
Din 2001, de când a început efortul de reașezare în rânduialã a vechiului așezãmânt și pânã astãzi, fața Tãricenilor este complet schimbatã. Și dacã mai pui cã pânã de curând nu exista nici curent electric, oricine își poate face o impresie asupra meritelor acestor cãlugãri „de linia întâi“.
Acum pelerinajele se țin lanț, iar la praznicul Învierii de anul acesta a fost o procesiune impresionantã, cu mii de oameni și lumânãri aprinse. Toatã aceastã micã Galilee rãsuna de cântãri, iar ochiul întunecat al apelor clipea în nenumãrate boabe de rouã. Credința s-a întors cu putere la Tãriceni, iar vâna duhovniceascã a monahilor va atrage de aici înainte mulțimi mari în mrejele lui Hristos. Așa, ca la pescuitul minunat de pe Marea dintre pustiuri…
Rãzvan BUCUROIU