Călugării cei „Tăriceni“ în credință

„Drumul pestelui“ este un traseu mai mult sau mai puțin imaginar, care duce din întinderile Bãrãganului spre albia latã a Dunãrii, pânã în apropierea Olte­ni­ței. Pe acest aliniament se aflã o salbã de lacuri migãlitã pe apa Mostiștei, din­tre care ulti­mul este și cel mai mare. Iezerul Mostiștei are lungimea de 11 km și la începutul lui, pe un colnic, se ițește Schitul Tãriceni. Privitã din cerdac, deschiderea este spectaculoasã fațã de platitudinea cu care ne obișnuise câmpia și, mai în glumã, mai în serios, i-am spus pãrintelui staret Zosima: „Pãrinte, așa cum se vede de aici, parcã-i o porțiune identicã din Marea Galileii pe care am contemplat-o împreunã, în pelerinajul din Țara Sfântã. Da, chiar, Galileea… Galileea Mostiș­tei…“. Pãrintele a surâs îngãduitor, cu gândul la metaforele care bântuie capul ziariș­ti­lor. Tânãrul stareț se gândea mai degrabã la istoria tristã, dureroasã a așezãmântului, la care Pronia l-a chemat, somându-l grabnic sã-l reînvie.

Biserica în care intrau doar morții
La 18 km de Lehliu și la 15 km. de „Auto­strada soarelui“, Schitul Tãriceni (0723/ 851852) este așezat pe o veche vatrã de locuire și rugãciune. Satul Vutești, așa cum apare în vechile hrisoave, este menționat încã din 1549. Flacãra credinței (deopotrivã cu cea a jertfirii monahale) a fost aprinsã pe aceste locuri însã mult mai devreme, încã din timpul Sfântului Ni­chita de Remesiana, în secolul al 8-lea, prin așe­zãmântul de la Cornãțel. Aceasta era și o importantã vatrã de locuire a regiunii, fiind plasatã pe drumul spre Oltenița – cea mai mare vamã de grâne a Țãrii Românești, timp de veacuri. Mult mai târziu (1638), însuși Matei Basarab ridicã acolo bisericã de zid (cu hramul Sfântul Nestor – un militar pus sã „vegheze“ la hotarul sudic), din care însã nu s-au mai pãstrat decât ușile împãrãtești și câteva icoane. Dupã inundarea acestor lunci prin construirea lacurilor de acumulare, Cornãțelul a fost acoperit de apele grele – în mâl și pește – ale Mostiștei.
Tradiția însã (supra)vie­țu­ia permanent în apropie­re, la Tãriceni, unde exista un schitișor. De acest nume se leagã însã și ctitorul Mânãstirii Radu-Vodã, care apare în acte cu donații privind bãlțile de pește de aici. Ce legãturã este între Radu-Vodã și Tãriceni? Însãși persoana pãrintelui stareț, care s-a închinoviat în lavra bucureș­tea­nã. Mai mult, cãlugãrul Zosima a fost primul tuns în monahism la Radu-Vodã (1999), dupã o întrerupere de 200 de ani! Și mai mult: împreunã cu PS Varsanufie cãutau loc de metoc pentru Radu-Vodã și l-au gãsit aici, la Tãriceni. Întâmplarea (de fapt, Pronia!) face ca de aici, din acest sat, sã fie și mama Prea Cu­viosului stareț. Ve­deți, la Dumnezeu – și când oamenii vor – totul se leagã…
Întorcându-ne pe firul istoriei, aflãm cã moșia Tãricenilor se vinde unui morar grec, pe nume Hris­to­for Guva. Acesta, evlavios din fire și din educație, întãreș­te bisericuța cu o do­na­ție de douã icoane de la Sfântul Munte Athos, icoane care pot fi și astãzi cinstite la Tãriceni. La 1828 se ridicã biserica așa cum se vede astãzi, de care s-a folosit și schitul de aici, laolaltã cu sãtenii de pe moșie; la 1833 este terminatã și primește hramul Sf. Ierarh Nicolae, hram pe care-l poartã și astãzi.
Vine însã secularizarea lui Cuza (locul 8 în topul „Mari români“!!!), care desființeazã schitul, cãlugãrii luând drumul bejaniei. Biserica devine parohie, iar dupã 1970 comuniștii îi dau lovitura de grație, închizând-o. Ultimul preot care a slujit aici a fost Alexe Voicu, iar sãtenii au folosit așezãmântul în ultimii 30 de ani doar pe post de morgã: aici se depuneau morții satului, care urmau apoi calea cimitirului. Legat de cimitir, tot în vremea lui Cuza cimitirul a fost scos în afara așezãrii, deoarece în timpul unei epidemii câinii înfometați au dezgropat cadavrele celor înhumați aici, și astfel boala s-a extins rapid. Obiceiul era ca morții sã se îngroape la micã adâncime, dar Cuza a dat atunci poruncã sã fie îngropați la cel puțin 1,5 metri în pãmânt.
Pictura bisericii aparține lui Ion Dogãres­cu, un ucenic întârziat al lui Tattarescu. În 1935, alãturi de Patriarh, a fost pictat și Re­ge­le Carol al II-lea, care însã a fost șters de aceiași comuniști.
Candela care nu s-a stins
O întâmplare emoționantã aparține trecutului recent. La o oarecare depãrtare se aflã o troițã ca un mic paraclis, care a apar­ți­nut schitului. Dupã închiderea bisericii, grija acestei incinte a reve­nit unei familii din sat. Pã­rin­te­le stareț, atunci când a preluat așezãmântul, s-a dus sã vadã și acea troițã. I s-au înmânat cheile și ma­re i-a fost mirarea (și bucuria!) când, pãtrunzând înãuntru, a gãsit candela aprinsã! În mijlocul unei pãrã­gi­niri aproape totale, candela era singura care amintea de credința vie a oamenilor, de jertfa Mântuitorului. Aceastã minunatã întâmplare l-a determinat pe pãrintele stareț Zosima Alecu sã se punã cu temeinicie pe treabã, convins fiind ca și alte „candele“ vegheazã sub praful și aparenta delã­sa­re în credințã a Tãricenilor. Acum obștea a crescut la 6 viețuitori, de la 2500 mp de pãmânt jur-împrejur pãrintele a fãcut câteva hectare arabile, florile au nãvãlit în toatã curtea, iar credincioșii vin acum de la mari depãrtãri pentru slujbele cu putere mare de la schit. Evident, toate acestea s-au fãcut și cu directa implicare a Episcopului Damaschin al Ialomiței și Cãlãrașilor, a cãrui veghe (dar și acțiune) a contat enorm.
Din 2001, de când a început efortul de reașezare în rânduialã a vechiului așezãmânt și pânã astãzi, fața Tãricenilor este complet schimbatã. Și dacã mai pui cã pânã de cu­rând nu exista nici curent electric, oricine își poate face o impresie asupra meritelor acestor cãlugãri „de linia întâi“.
Acum pelerinajele se țin lanț, iar la praznicul Învierii de anul acesta a fost o procesiu­ne impresionantã, cu mii de oameni și lu­mânãri aprinse. Toatã a­ceastã micã Ga­lilee rãsuna de cântãri, iar ochiul întunecat al apelor clipea în nenumãrate boabe de rouã. Credința s-a întors cu putere la Tãri­ceni, iar vâna duhovniceascã a monahilor va atrage de aici înainte mulțimi mari în mrejele lui Hristos. Așa, ca la pescuitul minunat de pe Marea dintre pustiuri…

Rãzvan BUCUROIU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.