Călugăriţele-bărbate de la Piatra Fântânele

O mână de măicuţe au „speriat” un sat întreg: iarna se mişcă pe schiuri, fac injecţii bolnavilor izolaţi de nămeţi, împart medicamente şi cresc copii părăsiţi

Media de vârstă: 24 de ani. Ca să-şi construiască noi chilii, au împletit fier-beton cot la cot cu muncitorii, au tras la lopată şi au cărat cu cârca.

Strai negru, mâini împreunate, voce joasă. Cele mai serioase fiinţe din lume. Sunt vreo 19 fetişcane care şi-au lăsat viaţa lumească jos, la poalele munţilor, şi au urcat să se călugărească la 1.200 de metri, la mănăstirea Piatra Fântânele din Bistriţa.

Măicuţele sunt slăbuţe, delicate şi frumoase ca nişte păpuşi şi au, în medie, 24 de ani. N-ai bănui însă câtă forţă şi bărbăţie se ascund în spatele robelor negre. Aici, iarna ţine şase luni. Troienele se înalţă cât zidurile şi izolează şi satul, şi mănăstirea. Sătenii devin prizonieri. Măicuţele n-au linişte. Îşi trag schiurile pe sub robă şi zboară pe coama nămeţilor ca nălucile.

Câteodată, prin pădure, se mai întâmplă să dea nas în nas cu lupii. Nu se ştie cum, ele scapă fără zgârietură, în vreme ce lupii devorează până şi câinii din lanţ. Şi pe viscol îşi văd de treburi ca în zilele obişnuite, fug în dreapta şi-n stânga să împartă medicamente bolnavilor fără provizii, iar sătenilor le fac injecţii cu mâna lor. Primul spital se află la 50 de kilometri.

Acum se spetesc să ridice o mănăstire nouă, lângă cea veche din 1926. Se cocoaţă pe schele, cot la cot cu constructorii, împletesc bărbăteşte fierul-beton, zidesc, cară cu cârca şi trag zdravăn la lopată. Din donaţii şi-au ridicat deja chilii cu încălzire prin podea şi cu dressinguri zidite-n perete.

Bebeluşii mănăstirii

Un scâncet de bebe în mănăstire. „E Creţulina-Bubulina, tocmai s-a trezit. N-are nici un an”, zice maica stareţă. Şi, brusc, măicuţa se metamorfozează în mamă grijulie. „Părinţii Iuliei erau în clasa a zecea când s-a născut, au fost colegi de bancă. De frică, tatăl a abandonat şcoala. Mama a venit singură la noi. Ne-a rugat s-o ajutăm să nască. Cât a stat aici, am avut grijă de ea şi i-am cumpărat tot ce a avut nevoie. Mai vin să o vadă din când în când şi o vor lua atunci când vor putea”, povesteşte măicuţa.

Cunoaşte toate lucrurile mici pe care le ştiu de obicei mamele despre copiii lor: fetiţa se trezeşte dimineaţa la 8, cere să fie scoasă afară, apoi se culcă la loc, se trezeşte iar, îi place ciorba cu găluşte, dar o constipă, merge pe picioare numai de duminică.

Mai sunt încă două copile: Dănuţa şi Maria. Dănuţa stă de trei ani la maici. Te aştepţi să vezi o copilă cu ochii-n pământ şi cu mâinile împreunate, dar nu-i aşa. Au crescut-o veselă şi pusă pe şotii, să nu se simtă că vine de la mănăstire, o trimit la o grădiniţă, vor s-o scoată om modern şi educat.

Părinţii sunt în Spania, bunicii sunt morţi. „După primul an de când s-a despărţit de mamă, copilul nici nu-i mai ştia chipul. O cunoştea numai după voce, că o suna din Spania. Acum, îşi petrece şi fetiţa vara acolo. Mama o pune pe autocar şi o lasă să se descurce singură pe drum. Este foarte obositor pentru ea, ne-a povestit că a stat trei zile cu maşina lângă nenea şoferul şi că a fost nevoită să doarmă mai mult din şezut”, zice stareţa.

Şi pe Maria au înapoiat-o părinţilor gata educată. Au scos din ea o mică englezoaică, trimiţând-o la o grădiniţă specială. Fetelor nu le-a dat voie niciodată să-i spună „mamă”, le-a învăţat pe toate să o strige „maică stareţă”.

Albinele din labirint

Mănăstirea este un soi de labirint. Intri pe o uşă, dai în alta şi tot aşa, până te rătăceşti. Măicuţele umblă, aleargă prin labirint, sunt toate sprintene, una face pâine, alta pictează, alta brodează, e un stup de albine, ziua e scurtă, nimeni nu se odihneşte.

Atelierul de pictură: lucrează aici patru călugăriţe, surori, se învaţă una pe alta meserie. Pânze, foiţe de aur, Cina cea de taină învelită-n prosop, grămezi de prafuri, vopsele, mirosuri tari şi zeci de icoane, toate într-o cămară de câţiva metri pătraţi. Fiecare sfânt se pictează altfel, canonic, există o carte care le învaţă cum să facă asta: nasul sfântului cutare se pictează mai cărnos, faţa se face mai prelungă, alt sfânt are barbă mai lungă. La pictat se intră ca în biserică. „La ateliere nu poţi să vii ca la bucătărie, vii aici cu o aşezare sufletească”, zice maica stareţă.

„Părinţii Iuliei erau în clasa a zecea când s-a născut, au fost colegi de bancă. De frică, tatăl a abandonat şcoala. Mama a venit singură la noi. Ne-a rugat s-o ajutăm să nască.“ Pamfilia Solcan (Maica Stareţă)

„După primul an de când s-a despărţit de mamă, copilul nici nu-i mai ştia chipul. O cunoştea numai după voce, că o suna din Spania. Acum, îşi petrece şi fetiţa vara acolo. Mama o pune pe autocar şi o lasă să se descurce singură pe drum.”

http://www.gandul.info/, 14 comentarii