Căpriana, cea mai veche mânăstire

„Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru Voievod, domn al Ţării Moldovei, facem cunoscut, cu această carte a noastră, că am dat soţiei noastre, cneaghinei Marena, mănăstirea de la Vîşnevăţ, unde este egumen Chiprian …“ (carte domnească de danie a voievodului Alexandru cel Bun, din 10 februarie 1429). Dintru începuturi mănăstirea purta numele Vîşnevăţ, numele râului ce curgea în apropierea mânăstirii, mai apoi fiind numită Căpriana, de la Chiprian, primul ei egumen. Marena, viitoarea soţie a domnitorului, va dărui mânăstirii un epitrahil brodat între 1427 şi 1431, considerat cea mai veche broderie de acest gen cunoscută până astăzi. Alexandru cel Bun a rânduit, prin uric domnesc, noul statut al Căprianei, sporindu‑i privilegiile. Astfel, din 1429, Căpriana devine mânăstire domnească, având printre ctitorii ei pe unii dintre cei mai de seamă voievozi ai Moldovei.

Voievodul Alexandru cel Bun s‑a îngrijit de reconstruirea bisericii de lemn, fiind considerat ctitorul cel mai de seamă al mânăstirii. La Zografu, în Athos, în 1698, când Căpriana era închinată acestui sfânt aşezământ ortodox, Alexandru cel Bun este pictat în chip de ctitor al mânăstirii din Lăpuşna. Urmaşii săi la domnie – tot şirul de Muşatini – au ţinut seama de acest lucru, devenind şi ei ctitori ai Căprianei.
Egumenul Chiprian, cărturar luminat, a scris în 1435 un text hagiografic în slavonă, Viaţa şi nevoinţele cuviosului părintelui nostru Vervar, cel izvorâtor de mir, care s‑a ostenit în muntele Pelagonez, care, peste câţiva ani, în 1448, a fost inclus într‑un sbornic moldovenesc, păstrat astăzi la Biblioteca „M. E. Saltakov‑Scedrin“ din Sankt Petersburg.
În 1470, cu binecuvântarea Mitropolitului Teoctist al Moldovei, Ştefan cel Mare va semna, la dorinţa Chiajnei (fata Marenei), două urice prin care Căpriana era închinată, după obiceiul vremii, marii lavre de la Neamţ, rânduindu‑se pomenirea ctitorilor în fiecare săptămână, în ziua de marţi. De numele Sfântului Ştefan se leagă şi o legendă conform căreia mânăstirea ar fi luat fiinţă în amintirea unui popas al domnitorului aici, după ce‑i alungase pe tătari peste Nistru. Ar fi voit să vâneze o căprioară care, speriată, s‑ar fi aşezat în genunchi, în semn de rugăciune – oştenii zărind şi lacrimi în ochii ei. Voievodul a considerat acest lucru drept un semn şi, după ce dărui viaţa căprioarei, hotărî să facă în acel loc o mânăstire, „mânăstirea căprioarei“ – Căpriana.
Cert este că Ştefan a construit la Căpriana o biserică de piatră între anii 1491‑1496 (căci doar în această perioadă Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, figurează cu titlul de voievod în hrisoavele vremii, pentru că în 1496 a murit, şi totuşi în pomelnicul acestei mânăstiri el este menţionat) şi de aceea este considerat drept ctitor, aşa cum slavoneşte scrie pe peretele Zografului: Stefan voevoda Moldavskii, ktitor Dobrovetkii i Kaprianskii i obnoviteli seia obiteli. De altfel la Mânăstirea Zografu mai există un portret a lui Ştefan executat de un pictor anonim în stil realist, cu elemente de pictură bizantină (sec. 18‑19). Chipul voievodului este încadrat într‑un oval, sub care este scris tot în slavoneşte: Obraz Stefana Silinago Voevoda – Obnovitelea Sveasenno Zografskia Obiteli i ktitora prinadlejascih ei Monastarei Dobrovetcago i Chiprianscago“ (“Chipul lui Ştefan cel Puternic Voievod – înnoitor al Sfintei Mânăstiri Zografu şi ctitor al mânăstirilor ce aparţin ei, Dobrovăţ şi Căpriana“).
Fiul său Petru Rareş a înzestrat mânăstirea cu moşii şi odoare scumpe, întru amintirea răposatului său părinte, iar Alexandru Lăpuşneanul, care era născut pe acele meleaguri ale Lăpuşnei, ar fi dăruit şi el pentru vecie Mânăstirii Căpriana sate, păduri şi vii. Tot Alexandru‑Vodă l‑a folosit pe egumenul Căprianei, Eftimie, în unele misiuni diplomatice, de pildă trimiţându‑l în 1561 în solie la Ivan IV, Ţarul Moscovei. Ducea cu sine şi o carte de mare însemnătate, Syntagma lui Matei Vlastaris, cu textul redactat de Episcopul Macarie al Romanului, în slavonă. Solia nu a mai putut ajunge la Moscova, Lăpuşneanul fiind înlocuit de la domnie din pricina uneltirilor Poloniei. Preţiosul manuscris a rămas la Mânăstirea „Sfântul Onufrie“ din Lvov.
Şi alţi voievozi, precum Alexandru Radu Coconul sau Istratie Dabija, s‑au îngrijit de aşezământul monahal din codrii Lăpuşnei.
La sfârşitul sec. 17 începe perioada de declin a Căprianei. În 1698, ea a fost închinată Mânăstirii Zografu de către Antioh Cantemir şi a rămas în această stare până în 1813, când Mitropolitul Basarabiei, Gavriil Bănulescu‑Bodoni, a trecut averea mânăstirii în grija Casei Bisericii din Chişinău. La acea dată, Basarabia intrase în componenţa Rusiei ţariste, iar noua stăpânire statală nu dorea menţinerea vieţii cultural‑spirituale româneşti. În mânăstiri, însă, acţiunea de rusificare întâlnea o deosebită rezistenţă. Arhiepiscopul rus Pavel al Chişinăului constata că „deschiderea şcolilor ruseşti pe lângă mânăstiri a fost întâmpinată cu foarte multă rea‑voinţă […], învăţătorii au fost insultaţi în chip grosolan de către călugări“.
Începând cu anul 1818, Mitropolitul Gavriil Bănulescu‑Bodoni întreprinde ample măsuri de reorganizare şi reconstruire a mânăstirii. Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ (1545), vechea biserică de la Căpriana, a fost găsită după 1813 de către mitropolit într‑o decădere totală. Deteriorările au căpătat asemenea proporţii încât despre reparaţie nu mai putea fi vorba. De aceea înaltul ierarh a luat decizia de a o demola în mare parte şi de a o reconstrui. Lucrările au durat doi ani, săvârşindu‑se în noiembrie 1820. Din reconstrucţia efectuată în a doua domnie a lui Petru Rareş s‑au păstrat, parţial – până la nivelul ferestrelor – doar pereţii bisericii. Astăzi această biserică a ajuns în forma pe care a căpătat‑o în urma reconstruirii din 1818‑1820. În 1840 este construit paraclisul de iarnă „Sf. Gheorghe“ (acum „Sf. Nicolae“) de către egumenul Teofilact, iar în anul 1903 este înălţată biserica nouă de iarnă „Sf. Gheorghe“, anterior numită „a Înălţării Maicii Domnului“. Clopotniţa a fost construită în anul 1812 şi avea iniţial 9 clopote.
Istoria Căprianei s‑a contopit cu lupta românilor din Basarabia de unire cu fraţii de peste Prut. Când a sosit ceasul unirii, la 27 martie 1918, la Căpriana era stareţ protosinghelul Gherontie Guţu, iar sub ascultarea sa erau peste 65 de monahi.
Bucuria avea să fie însă de scurtă durată, pentru că la 29 iunie 1940, a doua zi după ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice, mânăstirii i‑a fost confiscată toată averea. Ultimul stareţ a fost egumenul Eugeniu (1952‑1962), iar ultima slujbă religioasă a fost oficiată la 25 octombrie 1962. A doua zi, după o activitate neîntreruptă de mai bine de jumătate de mileniu, mânăstirea a fost închisă, ieromonahii s‑au refugiat pe la alte parohii, iar călugării şi fraţii au fost alungaţi. Statul sovietic a declarat Mânăstirea Căpriana monument de arhitectură, ocrotit de stat, dar o dată cu aceasta aici au început… jafurile şi distrugerile. După 1962, ansamblul monastic a fost transformat în sanatoriu pentru copii. Trapeza a fost „reprofilată“ în club, unde se organizau serate, petreceri, nunţi…
Căpriana a revenit abia în 1989 la menirea sa firească, de mânăstire, iar primul ei stareţ a fost arhimandrituI Iosif Gargalac. După retragerea lui, mânăstirea a fost condusă până în 1992 de ieromonahul Serafim, iar acum lucrările de restaurare le finalizează arhimandritul Filaret Cuzmin.
Astăzi Căpriana înfloreşte, deşi nu mai are celebra sa bibliotecă şi frescele bizantine nu mai re‑creează raiul în biserica lui Alexandru cel Bun. Biserica cea nouă se repictează, dar în stil neoclasic, rusesc; cea de jos, cu hramul „Adormirii Maicii Domnului“, speră părinţii Gavriil şi Isaia că se va zugrăvi în stil bizantin. Să sperăm şi noi alături de fraţii noştri – pe care i‑am întrebat ce se simt cu inima, români sau „moldovani“, şi mi‑au răspuns că totdeauna au fost români, de când se ştiu. Fie ca ei să readucă la strălucirea muşatină cea mai veche aşezare monahală din Basarabia!