Ce înseamnă să fii ortodox într-o ţară catolică?

Totdeauna am făcut alergie la bisericile pe care le găsesc închise. Un bun prieten, considerat astăzi de multă lume unul dintre preoţii remarcabili din România, a ajuns să urmeze teologia creştin‑ortodoxă în urma unei crize de natură spirituală în care, simţind nevoia să intre într-o biserică pentru a-şi recalibra relaţia personală cu Dumnezeu, a constatat că nu are unde. Cele două-trei biserici ortodoxe ale micului său oraş ardelean erau închise (eram în vremea comunistă). A intrat însă într-o biserică catolică deschisă la acea oră şi efectele au fost aceleaşi. A devenit unul dintre preoţii – creştin-ortodocşi – cei mai apreciaţi şi căutaţi astăzi…

Îmi aduc aminte uneori de întâmplarea de mai sus. Mai ales în aceste câteva săptămâni de primăvară de când mă aflu în Belgia. Majoritatea bisericilor sunt, evident, catolice sau protestante. Numai că, mai toate, au un program foarte rigid – două-trei ore pe zi –, în rest fiind închise, ceea ce mă scoate din sărite. În capitala Europei, Bruxelles, am găsit în schimb mulţimi de arabi musulmani care mănâncă seminţe, aruncând resturile de-a valma, pe jos, sprijiniţi cu fundul de micul gard metalic care înconjoară una dintre marile biserici catolice (desigur, închisă)…

Am fotografiat intenţionat programul câtorva dintre marile biserici din Belgia – ar fi interesant de făcut un mic album spre edificarea celor care mai au îndoieli cu privire la cele ce se petrec în Europa în privinţa creştinismului. Ca turist în Belgia nu ai altă şansă de a vizita bisericile decât după-amiază, timp de 2-3 ore, sau duminica, adică taman atunci când se fac slujbe. Dar dacă eşti pelerin, iar nu doar turist?

S-a vorbit îndelung în ultima vreme despre abandonul masiv al Bisericii vaticane după scandalurile de natură sexuală care au explodat în Occident. Am văzut eu însumi pe zidul unei biserici din Leuven inscripţii injurioase la adresa întregii Biserici Catolice – ceea ce este nedrept şi o enormitate. Este limpede însă: ani în şir a fost
îngropat gunoiul sub preş, iar astăzi faptele, strigătoare la cer şi uluitor de multe, îşi cer dreptatea lor. Nu acesta este subiectul acestor rânduri. Programul despre care vorbesc oglindeşte o formă de pragmatism străină încă ortodoxiei (dar nu şi ortodoxiei occidentale!). Pragmatism care, tradus în termeni moderni, ar însemna până la urmă pierderea, diluarea unui vector esenţial: generozitatea. Se deghizează în alte forme, de invidiat, dacă este să ne gândim la implicarea socială şi la opera filantropică a Bisericii Catolice, dar nu astfel. Biserica, spaţiul sacru, a fost redus la un ansamblu arhitectural. Viaţa comunitară dispare văzând cu ochii, precum oazele în calea deşertului. O întrebare care trebuie pusă: nu cumva acesta va fi şi viitorul ortodoxiei est-europene peste 75-100 de ani? Paradoxal, întârzierea intrării în modernitate din cauze de factură istorică, altoită ulterior cangrenei comunismului, a ferit sau a amânat astfel de fenomene de desacralizare în Orientul creştin…

Fiindcă locuiesc în Leuven (oraş situat la vreo 30 km depărtare de Bruxelles), de Florii ajung abia pe la 10.30 la Biserica Notre Dame du Sablon – una dintre cele mai importante din capitala Belgiei. Este, din motive turistice, una dintre foarte puţinele biserici deschise toată ziua. Am mai fost pe-aici, dar acum am vrut să prind şi o parte din slujbă. Ghinion, slujba s-a terminat, încă se văd pe stradă oamenii cu mici ramuri în mâini, care pleacă la treburile lor. Serviciul divin s-a încheiat rapid, biserica a redevenit muzeu. Exceptând spaţiul dedicat rugăciunii private – acum populat cu o singură persoană alături de un preot, venită la spovedanie cu doar o săptămână înaintea Paştelui (într-o biserică ortodoxă din România, la ora asta, chiar după slujba duminicală, sunt câteva zeci la spovedit!) –, locul este aproape pustiu. Doar vreo câţiva turişti, nu mai mult de zece, mai cască gura şi fac fotografii.

De altfel, la slujbele zilnice din acele biserici unde ritualul încă se practică vei descoperi că aproape jumătate din credincioşi sunt alogeni, foarte mulţi africani. Tot un african, preot, mi-a făcut o impresie excelentă şi m-a vindecat, sper, de o prejudecată. Deşi am fost acuzat în repetate rânduri că aş fi filocatolic, ecumenist etc., trebuie să mărturisesc că rareori mi-a plăcut să particip la slujbele catolice, din motive foarte omeneşti, care ţin de neputinţele personale:

(1) Dacă sunt în ţară, îmi sună foarte prost traducerea în limba română a versurilor şi cuvintelor folosite la ritualul catolic; nu sunt singurul, am întâlnit câţiva filologi, de anvergură, care se amuză copios la adaptările absolut ridicole – precum „spovadă” în loc de „spovedanie” etc. –, dar care îşi pun şi întrebări, deloc lipsite de sens, întrucât sunt numeroase astfel de expresii şi cuvinte care efectiv sună prost şi inexact pe limba română; am auzit şi teoria că teologii catolici români ar traduce intenţionat în halul acesta ritualul în limba română tocmai ca poziţionare antitetică faţă de limbajul prea arhaizant – ceea ce, în bună măsură, este adevărat – al ortodocşilor; cu corectura că există în ritul ortodox şi o seamă de splendide cuvinte vechi intraductibile (precum trezvie), ori care şi-ar pierde, prin modernizare, sensurile profunde (precum: nevoinţă).

(2) Linia melodică nu mă atrage defel; în plus, preoţii par lipsiţi de voce – încât mă simt pur şi simplu incomod.

Ei bine, preotul catolic (african), al unei comunităţi carmelitane, dacă nu mă înşel, pe lângă faptul că ţinea slujba într-o foarte plăcută şi impecabilă limbă franceză, avea pur şi simplu o voce excepţională…

În schimb, astăzi, în Duminica Floriilor, pe la ora 11.00, biserica comunităţii poloneze, aflată foarte aproape de Notre Dame du Sablon, este încă arhiplină – cum n-am văzut nici o biserică în Belgia timp de trei luni. Tocmai se încheiase slujba. Vreo doi sau trei preoţi merg prin mulţime pentru a-i împărtăşi pe credincioşi, în timp ce nişte copii cântă undeva lângă altar. Mă simt foarte bine, ca acasă. Polonii ăştia par singurii catolici din Belgia a căror credinţă este atât de puternică încât să “concureze” ortodoxia. În lipsa unei biserici ortodoxe (există şi aici, mai multe chiar, dar nu mi-am propus să ajung azi), pentru mine serviciile catolicismului constituie un substitut frecventabil.

În pofida a numeroase articole publicate, ori a emisiunilor la care am participat – mult prea impregnate de binomul Biserică actualitate –, mă interesează latura profundă a credinţei, mistica. Aici, departe de ţară, îmi amintesc de cuvintele pe care mi le-a zis cândva doamna Annick de Souzenelle (catolică trecută la ortodoxie cu mulţi ani în urmă, uriaşă personalitate a spiritualităţii occidentale, cu care mă voi reîntâlni curând, după Paşti, tot în Bruxelles): nici nu ştii ce înseamnă să fii ortodox într-o ţară catolică…

Problema mea este că sunt din ce în ce mai solicitat să scriu articole sau să particip la emisiuni de care mă simt străin (de aceea am şi refuzat, adesea), căci rareori în vârtejul actualităţii mai poţi vorbi despre un adevăr peren, esenţial: acolo unde teologii se ceartă, misticii se întâlnesc...

Marius VASILEANU