Cele 7 Biserici ale Apocalipsei: Tiatira

3. Biserica din Tiatira

Tiatira se află pe drumul care leagă Per­ga­mul de Sardes, la aproximativ 5 kilometri de malul mării. De aici provenea Lidia, cea care a devenit prima creştină din Europa (Fap­te 6.14). Comunitatea creştina de aici nu era prea numeroasă. În a doua jumătate a secolului al II-lea se pare că Biserica din Tiatira şi-a încetat existenţa, membrii ei devenind montanişti. Abia după un secol va reveni Orto­doxia triumfătoare în Tiatira.

În Tiatira era cinstit zeul Apollo, fiul lui Zeus, iar în epistola către această Biserică se accentueaza tocmai titlul de “Fiu al Lui Dumnezeu” atribuit Mântuitorului. El are ochi “ca para de foc”, adică cercetează adâncul inimilor şi rărunchii, şi are picioare “asemenea aramei strălucitoare”, adică întruchipează stabilitatea.
Acestei  Biserici îi este adresată cea mai lungă scrisoare; lista bunurilor ei duhovni­ceşti este impresionantă. Este singura care are un curs duhovnicesc ascendent. Pe lângă trăsăturile spirituale semnalate – faptele bune, credinţa, slujirea şi răbdarea, ceea ce impresionează în chip deosebit este maturizarea, din punct de vedere spiritual, a bisericii din Tiatira. Despre “faptele ei cele din urmă” se spune clar că sunt mai bune decât cele dintâi, iar acest urcuş duhovnicesc este deosebit de important, bineştiind că progresul Bisericii prin fapte se măsoară şi că peste tot, în Apocalipsă, credinţa se identifică cu martiriul.
Totuşi, ca şi în cazul Pergamului, comunitatea de aici se face vinovată de tolerarea unei grupări de eretici, iar Domnul nu poate îngădui o asemenea boală în Biserica Sa. Este vorba despre nicolaiţii conduşi de Izabela, simbol al necredinţei faţă de Iahve şi al vrăjmăşiei faţă de profeţii Lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Toleranţa care se instalase faţă de aceste învăţături eretice îl face pe Sfântul Apostol Ioan să apeleze la mijloacele ultime pentru a convinge Biserica de pericolul extrem de grav pe care îl însemnau aceste erezii.
“Desfrâul” trebuie înţeles aici mai curând în sens metaforic, ca participare la manifestări cultice idolatre de neacceptat pentru creştini, cu sensul “adulterului” din Vechiul Testament, ca infidelitate faţă de Dumnezeu.
Pedeapsa Izabelei, care “învaţă” şi “amăgeşte”, precum şi a celor care îi urmau (“celor ce se desfrânează împreună cu ea”), se va face printr-o boală foarte grea, ce ţine de timpurile eshatologice: “strâmtorarea cea mare” care o “va arunca la pat”; aşa­dar, nu e ceva trecător. Aceasta se va întampla “dacă nu se vor pocăi de faptele lor”.
Folosirea persoanei întâi singular înseamnă că Hristos Însuşi Se ocupă de aceste probleme fără să se înţeleagă că toate aceste iniţiative se întâmplă sau se vor întâmpla fără participarea Duhului.
Deoarece cer­ce­tează şi cu­noaş­te cu exactitate ce se întâmplă înlăuntrul Bi­sericilor, îi asigu­ră pe ceilalţi mem­bri ai Bise­ri­cii, care nu au pri­mit învăţătura Izabelei, şi nu au cunoscut adâncurile satanei pre­cum aceia, că nu-i va îngreuna cu altceva.
Credincioşii din Tiatira trebu­ie să păstreze nivelul lor actual şi să nu dea îna­poi din punct de vedere duhovnicesc. Bi­ru­i­torul va primi ca răsplată puterea pe care o are Mesia Însuşi asupra neamurilor şi strălucirea (“fericirea” dumnezeiască veşnică).
În Tiatira, Sfântul Ioan combate o pseudo–spiritualitate care, deşi pare că uşurează unele situaţii economice şi sociale, pe termen lung pune în mare pericol identitatea du­hov­ni­ceas­că a credincioşilor. Sfân­tul Ioan nu acceptă nici un fel de compromi­suri din partea Bisericii.
Cât de adânc este mesajul către Biserica din Tiatira şi cât de actual este el pentru noi! De câte compromisuri nu suntem noi în stare astăzi şi cât de uşor cedăm în faţa bunurilor trecătoare ale acestei lumi! De câte ori nu ni se prezintă şi nouă pseudo–spiritualitate de aşa- zişii fraţi care vin la noi cu “chip de miel, cu coarne de berbec şi cu urlet de drac”. Câte Izabele cu o ţinută morala îndoielnică ni se prezintă ca “proorociţe” de cea mai “înaltă calitate”, câte nu-şi revendică titlul de “preot” sau “episcop” şi cum amăgesc ele, cu învăţătura lor, pe fiii mai puţin cunoscători ai acestui veac! Cum răstălmăcesc ele Scripturile spre pierzarea lor şi a celor ce se duc după ele! Ce desfrâu cutremurător fără graniţe şi fără ruşine! Pseudo–spiritualitatea aceasta, străină de duhul Ortodoxiei, se aseamănă identic cu pseudo–spiritualitatea combatută de Sfântul Ioan. Intervenţia Sfântului Ioan este hotărâtoare – el doreşte în Biserică o spiritualitate curată, ortodoxă, fără compromisuri. Mesajul este mereu valabil şi mai ales pentru veacul acesta înşelător.
Călătorind prin aceste locuri, am putut vedea că din Gloria Bisericii de altădată au mai rămas doar mesajul şi câteva ziduri dintr-o biserică. O lacrimă mi-a apărut în ochi, fără să vreau, gândind la nevoinţa sfinţilor din Tiatira, la lupta lor cu greutăţile, la biruinţa lor finală şi un îndemn interior mi-a cuprins sufletul de admiraţie faţă de ei pentru felul în care au ştiut să păstreze taina credinţei în cugete curate.
Am părăsit Tiatira având în suflet un dor aprins după cuvântul Lui Dumnezeu şi un îndemn sfânt de a călca pe urmele lor, de a le urma viaţa şi de a le păstra credinţa.
O mângâiere tainică, dumnezeiască, ne-a cuprins pe toţi cei care ne-am învrednicit să călcam pe aceste locuri încărcate de istorie. Am simţit cum Îngerul Lui Dumnezeu ne numără paşii făcuţi cu smerenie pe aceste locuri sfinţite de truda apostolilor şi a creş­ti­nilor vrednici din Tiatira.

(va urma)

Pr. Protoiereu Dinu POMPILIU
Protoieria 3 Capitalã