Chindia: Turnul Eiffel al românilor

Bizanţul, marea împărăţie a creştinilor din Răsărit, căzuse sub turci. Este momentul când domnitorii Ţării Româneşti au trecut în primele rânduri ale apărării hotarelor şi credinţei lor. La Târgovişte, străvechea capitală a Munteniei, Vlad Ţepeş – năbădăiosul domnitor din veacul al 15 lea – ridică Turnul Chindiei. De la înălţimea celor 27 de metri, străjerii marii cetăţi urmăreau mişcările oştilor străine, iar domnitorii contemplau apusurile de soare care „incendiau“, în zare, turlele Mănăstirii Dealu… Suntem în plin Ev Mediu românesc şi cetatea Târgoviştei îşi trăieşte zilele de glorie. Aşezată lângă apa de-acum domolită a Ialomiţei, Curtea Domnească –  începută odinioară de Mircea cel Bătrân – este împobobită cu Turnul Chindiei de către Vlad, primeşte în dar de la Petru Cercel biserica domnească, palatul şi grădinile, se întăreşte cu un nou zid de cetate ridicat de Matei Basarab şi îşi îmbogăţeşte patrimoniul cultural cu o frescă în interiorul bisericii mari, pe cheltuiala lui Constantin Brâncoveanu. Aşadar, un destin istoric glorios, cuprins între un întemeitor de ţară – Mircea – şi un sfânt martir – Brâncoveanu. După execuţia acestuia la Istanbul, în 1714, Târgoviştea apune şi ea…

Sfinţii de muzeu
Biserica Domnească din cadrul complexului voievo­dal este de o frumuseţe ră­pitoare, mai ales în interior. Purtând hramul „Adormirea Maicii Domnului“, a fost ridicată „urgent“, între anii 1583-85. Petru Cercel, ctitorul său, o dotase şi cu un balcon cu accesul direct din pa­lat, prin­tr-un coridor ce unea cele două clădiri. Din prima pic­tură se păs­trează puţine ele­mente, pe pe­re­tele su­dic al prona­osului. Este mo­tivul pen­tru care Con­stantin Brân­covea­nu re­face pictura, adău­gân­du-i şi un amplu ta­blou votiv, în care apare şi Mi­hai Viteazul, în pos­­tura inedită de „domn bla­jin“. Dată fiind situa­ţia istorică de a­tunci, acest ta­blou votiv a­pa­­re ca un act de disidenţă la adre­sa ocu­panţilor turci.
Ne urmăreşte regretul, căci am fi dorit ca în această remar­ca­bilă ctitorie să mai răsune do­xo­logiile dum­ne­zeieştii liturghii, dar desti­naţia bisericii este astăzi doar de mu­zeu. Oricum, pri­vi­rile triste ale sfin­ţilor, izo­laţi de după şnurul roşu al expu­nerii mu­zeale, gră­iesc mai mult şi mai adânc despre rostul acestei zidiri. Să-i eli­berăm din temniţa „con­ser­vării de patri­moniu“ şi să le re­dăm pu­terea lu­cră­toare din timpul sfintelor slujbe!

Îndreptări şi reparaţii istorice
Radu cel Mare, acelaşi domnitor erudit care a ridicat Mănăstirea Dealu, a ţinut să împo­do­bească cetatea Târgoviştei cu o mare biserică. Astfel, în centrul de astăzi al oraşului, voievo­dul începe ridicarea unui complex bisericesc (1503-1505), din care nu lipseau casele Mitro­politului vremii, cor­puri de chilii, turnul de poartă, ateliere tipografice, ciş­meaua „cu apă minunat de bună“. Din păcate, domnitorul nu a apucat să-şi vadă terminată ctitoria, această bucurie revenindu-i adversa­rului său politic, marelui Neagoe Basarab. Astfel, la 1517, cu o­ca­zia sfin­ţirii mănăstirii de la Curtea de Argeş, s-a con­sfin­ţit „ca la Târgovişte să fie mitropolie stătătoare“. Astfel, Neagoe a continuat în ritm susţinut ceea ce începuse predecesorul său, şi la 17 mai 1520, s-a sfinţit noul lăcaş „în stilul Sfintei Sofii“, participând „întreaga ţară“. Un mar­tor ocular, Gavriil Protul, spune că „biserica era mare şi fru­moa­să, cu opt turle şi cu tot… cum să satură ochii tu­tu­ror de vederea ei“. Din păcate, în vremea fanario­ţi­lor, în anul 1737, bise­ri­ca cea mare ajunge o ruină. În duhul cel mai creştinesc, nu putem bă­nui că starea deplo­rabilă a multor edific­ii bisericeşti din acea vre­me a fost datorată unei politici subtile de ruinare a oricărui patrimoniu orto­dox, în afară de cel strict gre­cesc. Dar parcă prea multe splen­dide biserici şi mă­­­­năs­tiri ro­mâ­neşti de atunci că­deau în ruină şi nu-şi mai regăseau ca­den­­ţa şi suflul lor is­toric, de­ve­nind fo­­silele de piatră ale acelui „Bizanţ după Bi­zanţ“ va­lah?!
Oricum, ctito­ria aceas­­ta de ex­cepţie a fost de­­mo­­lată cu totul în 1890, ea ­fiind re­făcută (cu datele ini­ţiale complet schimbate) după planurile ar­hi­tec­tului francez Le­compte de No y, cu pic­tura lui Dimitrie Beli­za­rie (1920) şi cu iconos­ta­sul lui Pandele Theo­do­res­cu. Anul terminării este 1933, iar hramul este Înălţa­rea Domnului. La 50 de me­tri de edi­ficiu se află un turn, pe care o placă de mar­mu­ră atestă faptul că aici au fost tiparniţele diaco­nu­lui Coresi.

O ctitorie moldovenească
Mănăstirea Stelea este punctul de sprijin şi de legă­tură între Curtea Dom­neas­că (cu Turnul Chindiei şi bi­se­rica domnească) şi Mitro­po­lie. Această constelaţie de monumente conferă Târ­goviştei o valoare unică, o credibilitate mi­tropolitană, o legitimitate istorică de ne­tăgăduit precum şi o întâietate a scaunului vlădicesc. Ridicată – cu acest nume – în a doua ju­mă­tate a seco­lului al 16 de către ne­gus­torul Stelea pe locul unei mai vechi biserici de secol 14, actuala biserică şi mănăs­tire sunt „omolo­gate“ ca instituţii a­le mântuirii în vea­­cul al 17. Dom­­nul Moldo­vei, Va­si­le Lupu, înalţă bi­se-rica ma­re, o nouă casă egume­niceas­că (Casa Ni­fon), chilii şi ziduri de incin­tă. Moti­vul u­nui astfel de „im-plant“ moldav în vechea cetate a Ţării Româneşti? Existenţa aici a mor­mântului tatălui lui Vasile Lupu, Vel-Aga Ni­colae. Astfel, Paul de Alep, însoţitorul-cronicar al Patriarhului Macarie al Antiohiei, aflat în vizită pe meleagurile noas­tre, impresionat de ctitoria care i-a găz­duit, scria la 1653: „Ea poartă nu­­mele Învierii Domnului, dar muntenii o numesc Mănăstirea Stelea. E mare şi îngrădită cu un zid de piatră… Biserica e măreaţă şi înaltă, având două elegante turle cu mai multe cruci, pen­tru a căror poleire s-a cheltuit, se zice, şapte sute taleri ve­neţieni. Iconostasul, de artă rusă, este minunat şi are trei uşi“. Din păcate, în februarie 1658, turcii o in­cendiază, după ce a rezistat unui vio­lent asediu. Acelaşi Con­stan­tin Brâncoveanu o re­pară cu dra­goste şi mi­gală, repictându-o (1706). Urgia istoriei face ca mănăs­tirea să decadă trep­tat, ea ajungând, după secu­la­riză­rile lui Cuza, bi­serică de mir. După 1990, ctitoria lui Vasile Lupu îşi re­intră în drep­turi, redeve­nind mănăstire.
Părintele Stareţ Clement (provenit din pepiniera de călugări vrednici de la Cras­na) a avut bunăvoinţa să ne arate o curiozitate a artei ico­­no­gra­fice, care sălăşlu­ieşte chiar în stânga iconos­tasului: Sf. Mare Mucenic Gheor­ghe, stând pe tron! Restau­ra­rea completă a Mă­năs­tirii Stelea a început. Ea va fi pro­­babil lungă şi anevo­ioa­să, dar prin contribuţiile noas­­tre sperăm să o ducem la bun sfârşit. Dar despre toate acestea, într-un număr viitor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.