LOADING

Type to search

În chingile Islamului

Pelerinaje

În chingile Islamului

Share

În Hurghada nu plouă aproape niciodată. Când deschideam uşa, în cameră irumpea o lumină pe care cred că niciodată n‑am văzut‑o pe plaiurile mioritice. O fi fost lumina aceea despre care se zice o trimitea preaputernicul Ra – Zeul Soare – asupra umililor săi supuşi… Egiptul e un paradox. Într‑adevăr în Hurghada nu plouă aproape niciodată, dar frecvent peste pământul faraonilor cad stropi de sânge de martiri ai Crucii…

,,Russian?“ – e întrebarea care stă pe buzele majorităţii comercianţilor egipteni. Dacă stai bine cu limba lui Dostoevski, în Hurghada poţi vorbi aproape cu oricine, mai bine decât ai face‑o pe româneşte în Harghita sau Covasna. În această staţiune de aprox. 300 de mii de locuitori, situată pe ţărmul Mării Roşii, vizavi de Peninsula Sinai, îşi duce veacul o impresionantă comunitate rusească de aproape 50 de mii de oameni, ceea ce poate să însemne pentru copţii de aici o întărire a elementului creştin, care – din informaţii neoficiale – numără cca. 20% din populaţia ţării (cifrată la aproape 80 de milioane).

Cu puţină imaginaţie şi destulă istorie a Bisericii în cap, poţi să vezi în copţi pe creştinii primelor secole, iar în Biserica lor, o biserică arhaică, în care timpul a încremenit undeva pe la jumătatea primului mileniu creştin. Stagnarea liturgică poate fi explicată prin ruperea comuniunii cu Bizanţul şi prin asaltul arab, care a dus inevitabil, pentru păstrarea identitatăţii, spre conservatorism.

Într‑o ţară majoritar islamică, între creştini şi musulmani nu este, la prima vedere, nici o diferenţă şi ei înşişi afirmă că se înţeleg bine. Toţi sunt, evident, mai închişi la ten, se îmbracă la fel, sunt agasanţi în zonele comerciale, şi nu poartă în văzul lumii – cu excepţia clericilor – semnul crucii. Dacă pătrunzi în magazinele lor, se poate observa, chiar ostentativ, un colţ destinat exclusiv practicării credinţei. Ca în Grecia. Aici sunt expuse în special icoane cu Iisus Hristos şi Maica Domnului, câte un calendar şi, invariabil, o fotografie a unui ierarh, care poate fi cel actual al locului, sau unul anterior, sau chiar papa Şenuda al III ‑lea, de la Alexandria.

Creştinii, ca şi arabii, se ocupă cu comerţul şi turismul. În miezul unei discuţii creştine cu un patron al unui magazin de bijuterii de pe via Sheraton din Hurghada, acesta mi‑a demonstrat faptul că e creştin ca şi mine, arătându‑mi de sub mânecă semnul crucii egiptene tatuat la încheietura mâinii, cam acolo unde se presupune că Mântuitorului I‑au fost bătute piroanele. Dacă nu eşti sigur că vorbeşti cu un creştin, şi nu vrei să‑l întrebi direct despre apartenenţa lui religioasă, ca să nu faci vreo gafă, poţi proceda la un salut iniţial, o strângere de mână şi o îmbrăţişare de curtoazie. Din tot protocolul acesta, dacă eşti un pic ager la ochi, trebuie să observi cu siguranţă dacă există sau nu semnul lui Hristos tatuat pe mână.

Dar lucrurile nu stau chiar întotdeauna aşa, după cum aveam să aflu în 12 februarie a. c., la Biserica Sf. Abanoub din Hurghada, de la Atif, un fericit tată care numai ce îşi încreştinase fiul. Curios dacă imprimarea semnului crucii la încheietura mâinii e rezervată numai bărbaţilor sau şi femeilor, el îmi răspunde cu un surâs – profitând de neştiinţa mea – că nu toţi bărbaţii au crucea pe mână, dar toţi au mai multe femei, arâtându‑mi înspre soţie şi celelalte doamne din anturajul ei. Mi‑am închipuit imediat că e o glumă cu iz arab, am gustat‑o şi i‑am spus că nu pot crede aşa ceva, mai ales că părintele Cuzman Lewis mă încuraja în îndoiala mea, cu surâsul lui dezaprobator. Tronând la biroul parohial, părintele confirmă spusele lui Atif, referitoare la persoanele ce poartă semnul crucii, adăugând că ,,noi ne purtăm crucea în inimă“, ceea ce m‑a făcut să cred că în spusele lui se ascunde ceva din amarul suferinţelor la care sunt supuşi sistematic copţii din Egipt.

Dacă între creştinii şi musulmanii egipteni sunt asemănări mari în ceea ce priveşte aspectul exterior, nu acelaşi lucru se poate spune despre femei. Burka o poartă numai femeile arabe, pe când pe creştine, la slujbă, poţi lesne să le confunzi cu enoriaşele mai evlavioase de pe la noi. Tot aici, la biserică, am aflat că între arabii şi copţii egipteni există diferenţieri în ceea ce priveşte limbajul. Şukran, prin care încercam eu să mulţumesc pentru a mi se fi oferit un ceai îndulcit cu zahăr, a fost întâmpinat cu oarecare răceală. Aşa spun arabii ,,mulţumesc“, noi spunem… (dar scurta lecţie de fonetică a părintelui Cuzman nu prea s‑a prins de mine…).

Ajuns la hotel cu un şerveţel pe care credincioşii îl ţin sub bărbie la împărtăşanie, şi pe care se găsesc o iconiţă şi o inscripţie, i‑am cerut lui Musi, un prieten egiptean, să‑mi spună ce scrie acolo. Mai întâi s‑a scuzat că e musulman şi că nu are voie să citească aşa ceva, apoi, cedând insistenţelor, a încercat să citească, bâiguind ceva despre Allah (Dumnezeu). Într‑un final mi‑a returnat şervetul, cu scuzele că acolo scrie ceva ce poate citi cu greu, dar nu poate înţelege aproape deloc… Ortodocşii egipteni sunt foarte interesanţi; folosesc în cult atât limba coptă, destul de des araba, şi chiar greaca. Asistarea la o liturghie, pentru un străin, mai ales laic, e destul de dificilă, ca să nu spun inaccesibilă. La fel era şi pentru Musi textul meu: inaccesibil!

În Luxor, cândva capitala faraonilor, bisericile catolice St. George şi Santa Maria erau străjuite de sus de semnul creştin al mântuirii, iar de jos de poliţişti, care trândăveau la umbră pe câte un prăpădit de scăunel din lemn. Lacătul care fereca uşile de la St. George şi amabilitatea cu care ne‑a îndrumat corect poliţistul de aici spre Santa Maria nu au fost de ajuns să ne permită să vedem măcar interiorul unui măreţ şi îngrijit edificiu bisericesc în stil basilical. Gândindu‑mă că probabil n‑am nimerit noi bine, a trebuit să ne consolăm numai cu imaginea unui creştinism catolic exterior şi cu speranţa că poate data viitoare…

Pe ţărmul Mării Roşii, pe ruta care leagă Hurghada de Cairo, într‑o parcare de pe raza oraşului Suez, descopăr un alt creştin care ţine un magazin, de data aceasta cu înregistrări audio. Mi se plânge de creştinii mitraliaţi de curând la Nagaa Hamadi. Imediat pronunţia numelui m‑a făcut mai degrabă să îmi aduc aminte de descoperirile arheologice făcute aici pe la mijlocul anilor ‘50, să‑i confirm faptul că ştiu despre locul împricinat şi mai puţin să stau să‑l înţeleg cu atenţie ceea ce se chinuia să‑mi spună. Mirat şi bucuros de faptul că şi alţi creştini cunosc ce s‑a întâmplat la Nagaa Hamadi, mi‑a arătat crucea de pe mână, pe Sf. Gheorghe, ocrotitorul său, tatuat mai sus pe braţ, şi cu mândrie a acceptat să facă o fotografie ţinând în mână o broşură creştină.

Abia acasă aveam să aflu despre noii martiri ai Bisericii Ortodoxe Copte, ucişi pe când ieşeau de la slujba Crăciunului – copţii sărbătoresc Crăciunul pe 7 ianuarie – de un grup de fanatici islamişti. Acum regret faptul că i‑am înşelat aşteptările, dar poate că mă recompensez faţă de el, prin faptul că o dată cu aceste confesiuni publice, nu numai eu, ci mult mai mulţi creştini din România află despre pătimirile cotidiene ale Bisericii Ortodoxe Copte.

Preot Felix NECULAI

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *