Salamina – convertire și recomandare

Epifanie de Salamina (sărbătorit pe 12 mai), sfânt apologet, autor al „Panarionului” (Cutia cu medicamente, împotriva ereziilor), este un evreu palestinian convertit, ajuns episcop al Bisericii Ciprului. A trăit în secolul al patrulea, a rămas orfan de mic. Dumnezeu l-a ajutat să înveţe cinci limbi (lucru rar în acea vreme). Vinde averea părinţilor adoptivi şi, impresionat de milostenia unui monah, îmbrăţişează creştinismul. Are un duhovnic iscusit, Sfântul Ilarion cel Mare, care îl iniţiază în tainele iubirii de Dumnezeu. Vlădica Salaminei este o figură de Pateric, bun catehet:”Cananeanca strigă şi e ascultată, şi cea cu scurgere de sânge tace şi e făcută fericită; fariseul strigă şi e osândit, vameşul nici nu-şi deschide gura şi e ascultat”. Smerenia nu constă în debitul de cuvinte, nici în reclame filantropice.Ce stă la baza noii vieţi: „Mare întărire împotriva păcătuirii este citirea Scripturilor”. Fără cunoaşterea Regulamentului, nu poţi juca cinstit.

„Cât costă un kilogram de carne? Asta e tot ce trebuie să ştii!” Aşa urlă o reclamă contemporană, nu departe de atmosfera Ciprului primului mileniu creştin. Ca să „gândeşti înţelept”, trebuie să urmezi echilibrul Părinţilor, nu doar calculele lumeşti. În Biblie, un om – Avraam – a crezut şi Dumnezeu i-a socotit lui asta ca dreptate. Restul nu Îl cunoşteau pe Dumnezeu, nici nu le păsa de El. La fel în toate epocile.

Acatistul Sfântului Epifanie este scrisoarea noastră de recomandare pentru promovarea în Liga cerească.

Virtutea în locul patimii: iată schimbarea de performanţă (renunţarea la omul vechi). Judecata finală nu este nicidecum un sondaj aleatoriu (nu ne culcăm pe-o ureche că o să scăpăm „oricum”). Justiţia divină nu are erori. Acatistul nu este o frecvenţă brută, ci una cumulată cu psalmii îngerilor. În Biserică nu există abatere standard (abatere medie pătratică): Dumnezeu este fără abatere.

În spiritul trăirii Sfântului Epifanie se înscriu gândurile lui Marius Iordăchioaia: „Eu nu ştiam decât să mă pierd, Dumnezeu nu ştia decât să mă găsească” („Convertire”). Ne recomandă sfinţii, cu siguranţă fac asta, atât timp cât le călcăm pe urme, cât ne lăsăm încurajaţi de ei, cât ne ghidăm după Scriptură. Vlădica Salaminei a preţuit enorm fiecare episod biblic. A realizat că Avraam nu a cumpărat nici o palmă de pământ în Canaan, nu a făcut nici o tranzacţie cu terenuri, ci şi-a cumpărat doar o peşteră pentru mormânt-înviere (cum remarcă arhim. Andrei Coroian). Pronia divină ne însoţeşte pretutindeni, trebuie doar să ne lăsăm învăluiţi de lumina lui Dumnezeu. Să părăsim grijile, să ne dedicăm Adevărului, pentru a atinge fericirea. Asta e singura cale. Restul sunt erezii, surogate, înşelătorii. Doar adevărul ne duce la destinaţia dorită. Şi când tuşim, ştim că nu suntem singuri (vorbă dragă părintelui de la Deva menţionat mai sus).

Ortodox înseamnă drept înţeles, drept trăit. Creştin înseamnă să iubeşti, să rabzi, să te rogi.

În fiecare lună am sfinţi „preferaţi”, pe care îi simt mai aproape de noi. Toţi sunt aproape, doar că unii sunt speciali. Iar Epifanie nu face excepţie, alături de Ioan de Kronstadt (în primul rând), Nicolae Velimirovici, Ioan Maximovici, Policarp al Smirnei şi mulţi alţii, cu cetăţenie paradisiacă, cu viză de euharistie permanentă. În Sfântul Epifanie văd echilibrul, chiar dacă are discuţii cu Ioan Hrisostom. Simt râvna, despătimirea şi aplecarea spre aprofundarea Scripturii. Aici găseşte leacul pentru orice boală. Aici se întâlneşte Epifanie cu Maica Domnului şi cu Sfânta Cruce, aici simţi ploaia harului şi bucuria mântuirii. Este un exemplu viu de câştigător al credinţei. Te iubim, sfinte!

Cel mai adecvat mod de a vorbi despre un sfânt este de a-i citi acatistul.

Pravila nu este niciodată o povară, este doar încălzirea pentru rugăciunea neîncetată. O dată coborât Hristos în inima noastră, nu mai pleacă, Îl reţin sfinţii în noi. Cipru este o ţară insulară, aşa cum fiecare creştin este o insulă într-un ocean de păgânătate. O oază de linişte, de sfinţenie, de frumos, de veşnicie. O ţară protejată de Maica Domnului, de Sfântul Lazăr, de Sfântul Barnaba, de Sfântul Marcu, dar şi de Sfântul Spiridon, „geamănul” de credinţă al lui Epifanie. Oriunde unde poţi să te rogi şi poţi forma o Biserică, poţi fi fericit. Şi pentru că încă nu am dobândit matematica mântuirii, apelăm la „specialişti”, sfinţi şi duhovnici, să ne înveţe.

Vlădica Epifanie ne arată că e mult mai importantă slujirea decât orice privilegiu de conjunctură. Modelul vieţuirii după Hristos nu poate fi decât jertfirea de sine. Doar credinţa şi milostenia ne recomandă. Ne schimbă concepţia despre viaţă şi ne încurajează în faţa ratei ridicate a mortalităţii. Speranţa de viaţă este transferată spre veşnicie. Unul din primii Părinţi care dau mărturie despre aceste lucruri (noi, la vremea aceea) este Sfântul Epifanie. El recomandă creştinilor răbdare paulină, înţelepciune şi linişte. Lipsa de impacientare îi şoca pe păgâni, care se simţeau din ce în ce mai atraşi de misterul fericirii creştine. Opera Sfântului Epifanie nu se reduce la un braţ de cărţi utile, ci la modificarea mentalităţii lumeşti de raportare la realitate, la înduhovnicirea sensurilor. Păcatul este o epidemie nimicită de Hristos pe Cruce. Cine refuză Antidotul – Euharistia – este sinucigaş.

În trecut, nu mureau doar copii, ci şi mamele lor tinere, prea slăbite în urma naşterilor repetate. Dar mureau fericite, cu mare nădejde la Maica Domnului. 

Întâmpinau moartea pline de curajul credinţei. Această îndrăzneală vine din propovăduirea Sfântului Epifanie şi a miliardelor din aceeaşi ligă cu dânsul. Dacă îl credem pe vlădica Salaminei că ne aşteaptă învierea în Hristos, vom fi fericiţi încă de aici. Această lipsă de frică este recomandarea în sine.

Cucerirea Ciprului a fost mereu vitală pentru soarta războiului. 

De aici poţi controla restul. Până nu am câştigat asaltul împotriva mândriei, suntem perdanţi cu acte în regulă. Omiliile sfântului cipriot prin adopţie confirmă acest adevăr biblic. Smerenia şi credinţa sunt o singură virtute, îngemănată, viza noastră pentru o Bursă permanentă. Nu putem fi smeriţi fără să credem (şi invers).

Putem trata Ciprul exclusiv turistic, dar pierdem oportunităţi veşnice, de nerefuzat.

Mulţi fac cunoştinţă doar cu plaja şi cu barurile mediteraneene, fără să profite de proximitatea atâtor locuri de sfinţenie.

Adesea, cuvântul „criză” se confundă azi cu numele acestei ţări. O criză morală, o opulenţă pe credit, care determină adevărul că mântuirea nu înseamnă lux, ci renunţare. Sărăcia şi boala pot fi borne importante pe Calea către Hristos înviat.

Deprecierea economică se rezolvă prin solidaritate, prin recunoaşterea ruinei cauzate de idolii lumii actuale şi prin întoarcerea serioasă către Fondator.

Lumea aceasta va apune, nu ne punem nădejdea în ea, ci în Dumnezeu. Creştinii din Nicosia şi de pretutindeni ştiu asta şi se pregătesc de Paşte.

Chiar dacă medicina face progrese, observăm că nimeni nu poate evita confruntarea cu moartea. Iar sfinţii ne pregătesc pentru acest meci decisiv.

Azi mor mai puţini oameni faţă de acum o sută de ani, dar mulţi dintre ei nu mai mor acasă.

Ci în spitale sau în alte locuri. Moartea a devenit ceva „de ascuns copilor”, ceva negat, ca şi cum am fugi de ea, ca şi cum am trăi doar aici. Realitatea morţii este tocmai motorul credinţei. Fără acesta, tot angrenajul duhovnicesc dispare. Acatistele sfinţilor ne recomandă pentru viaţa în Hristos, nu pentru o utopie. Ne rugăm, ajutăm, ne împărtăşim, suntem plini de iubire tocmai pentru a fi permanent pregătiţi pentru trecere. Lumea sfinţilor este destinaţia dorită de noi. Facem doar o Excursie la Rude. Citiţi zilnic acatistul unui sfânt şi veţi înţelege. Noi vrem în ceata Sfântului Epifanie! Numai că în Împărăţia lui Dumnezeu nu putem intra prin efracţie. Încă suntem cei mai mari păcătoşi, cu şanse potenţiale de izbăvire. Nu ar strica puţină lectură: Liviu Rebreanu („Ofilire”) sau Ion Agârbiceanu („Legea trupului”).

Viaţa sfântului nu este un concubinaj cu moartea, ci o relaţie legitimă cu Învierea. Atitudinea creştină nu este protestul inutil, ci părăsirea păcatelor. Absenţa credinţei postulează tulburarea produsă de presa morţii, prima etapă spre deznădejde, spre repăgânizare, spre descreştinare. Sfinţii reamintesc mereu efortul constant de a-L păstra pe Dumnezeu în inimă, după ce L-am dobândit.

Marius MATEI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.