Crinul şi izvorul

„Fie mie după cuvântul tău!”, a rostit atunci Fecioara, nu fără îngrijorare, apăsând pe „cuvântul tău”.

Astfel, ea a pecetluit neobişnuita înţelegere cu Arhanghelul Gavriil (dar ce este obişnuit la Dumnezeu?), întărindu-i acestuia sentimentul responsabilitaţii, amintindu-i că este „cuvântul lui”. Ce curată şi totodată omenească logică, a unei fete care urma să se maturizeze trupeşte, dar şi duhovniceşte într‑un timp foarte scurt de la această întâmplare… Căci Fecioara Maria era de‑abia la începutul unei vieţi cum nu mai trăise nimeni până la ea, şi nimeni de la ea încoace. Teologul rus Paul Evdokimov o numeşte „marea tăcută a Evangheliilor”, dar atât cât a vorbit – cu îngerul – a făcut-o cât pentru tot neamul omenesc. Căci de la această învoire a ei, să-I fie părtaşă lui Dumnezeu în schimbarea cursului istoriei omeneşti, au pornit toate. Dar unde s-au întâmplat aceste extraordinare lucruri?
Undeva, în nordul Ţării Sfinte (Israelul de azi), în ţinutul numit Galileea, este un orăşel locuit acum în mare parte de arabi, şi aceştia creştini. O aşezare micuţă, care avea toate motivele să fie dispreţuită de evreii de acum 2000 de ani, dar în care Dumnezeu Îşi găsise giuvaerul: pe Maria. Modestia originilor pământeşti ale Mântuitorului se păstrează până în ziua de azi. Atât aşezarea (partea veche), dar mai ales biserica Bunei Vestiri (ortodoxă) sunt de dimensiuni restrânse, vădind faptul că Dumnezeu – când vrea – străluceşte mai abitir în cele smerite.
Locaşul a fost ridicat, pe urmele unuia mai vechi, de către un negustor grec, la sfârşitul secolului 18. Deosebit de frumos în acest aşezământ este iconostasul sculptat în lemn de păr, în care sunt aşezate splendide icoane bizantine. Atât catapeteasma cât şi icoanele seamănă izbitor cu cele aflate în bisericile din Oltenia, ridicate în vreamea lui Matei Basarab sau Sfântului Constantin Brâncoveanu.
Pelerinii care vizitează biserica sunt atraşi în mod special de un izvor care se află în subsolul edificiului, pe care tradiţia îl acreditează ca fiind locul în preajma căruia s-a desfăşurat neobişnuitul dialog între Maria şi Gavriil. Desigur, ce alt simbol mai grăitor decât un izvor cu apă – în deşert! – putea însoţi acea întâmplare? Nu este oare Maica Domnului maica vieţii – a celei veşnice? Nu este ea Noua Evă, noua mamă a noastră, a tuturor? Nu ne-am născut din nou – duhovniceşte – de la această întâmplare încoace? În acest caz izvorul, prin curgerea lui neîntreruptă, sfredelind piatra şi aducând viaţa, este cel mai nimerit simbol.
Un crin însoţeşte totdeauna susurul apei. Crinul care a fost dăruit de Arhanghelul Gavriil Fecioarei, în semn de preţuire, dar şi înnobilând-o cu însemne regale. Crinul, de altfel, a devenit o floare des întâlnită pe blazoanele celor mai importante case aristocratice ale lumii, simbolizând o filiaţie cerească, o „înţelegere” cu Dumnezeu. Mai mult, să fie gestul Arhanghelului la originea gestului nostru de astăzi, prin care oferim femeilor flori? Desigur, şi acest lucru nu trebuie să se schimbe niciodată…

Răzvan Bucuroiu