LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

De la serai la Rai – Mânăstirea Brâncoveni

Share

Scriam în editorialul trecut despre „răpirea” unei cete de maici de la Mânăstirea Brâncoveni de către însuşi duhovnicul lor, părintele Nichita Paşcanu. Întâmplarea m-a intrigat întratât, încât am luat calea mânăstirii din lunca largă a Oltului, să văd cu ochii mei situaţia la faţa locului. Râvna „anchetei” mi-a fost deturnată însă imediat de prezenţa maicii stareţe Eufrosina, care are în grijă un loc superb. Un loc în care mulţi ar vrea să rămână, nicidecum să plece…

Un voievod la cules de flori!

Neştiute sunt căile Domnului, dragi prieteni! Şi ele m-au purtat în inima Olteniei, într-un incredibil început de noiembrie. Incredibil prin primăvara tomnatică – paradoxul încălzirii globale sau o şotie meteo a Atotputernicului?! – care făcea ca toată natura să aibă o aură, un halou neverosimil. Aerul molatec şi cald ca o respiraţie, suviţele de fum ale ierburilor arse, preaplinul roadei care se simte în curţile oamenilor şi care se răsfrânge şi pe marginea drumurilor – toate te fac să te gândeşti cu recunoştinţă la „Vistierul bunătăţilor”. De sus, de pe pintenul înfipt în lunca Oltului, fotografiez mânăstirea, care, învăluită în fuioarele de fum şi drapată cu verdele târziu al pomilor, dobândise un aer aproape cochet. Mă gândeam că voi găsi acolo un haos şi o neorânduială în contrast vădit cu imaginea ei „de la distanţă”, dar am fost contrazis pe dată. Numai ce am păşit pe sub turla impunătoare ridicată de Matei Basarab, că am şi fost preluat de suava ştiinţă a locuirii cultural-monahale a unui spaţiu închis, fortificat, ştiinţă tipică Valahiei. Da, aşa şi-a imaginat-o marele ctitor Matei Basarab, ca pe o fortăreaţă, pentru a se apăra de năvala din afară. O fortăreaţă a credinţei şi a puterii voievodale, care în zilele noastre a reuşit să supravieţuiască într-un mod minunat. Tot aşa cum minunată este şi întâmplarea din veacul al 17-lea, când acelaşi Matei Basarab, întors din pădurea de lângă mânăstire, unde culesese flori (vă imaginaţi ce secvenţă emoţionantă: un domnitor puternic şi bogat având răgaz, tihnă sufletească şi bucurie de a culege flori sălbatice!), murdar fiind pe mâini, s-a spălat – de cum a ajuns înapoi la mânăstire – cu apa izvorului care trecea prin curte. Pe loc i-a trecut boala de piele care-l necăjea de ani de zile, fără leac. Minunându- se domnitorul de această întâmplare, a zidit un locaş izvorului, iar maicile în ziua de azi l-au împodobit cu mozaic – cam departe însă, ca lucrare, de minunea care a avut loc acolo…

Bisericuţa a fost rezidită de marele Constantin Brâncoveanu şi îl are pe domn reprezentat în tabloul votiv. Ar fi interesant de prezentat odată toate tablourile votive – devenite, prin canonizarea domnitorului, icoane – în care apare martirul Ortodoxiei din zorii veacului al 18-lea, împreună cu familia sa. Când am ajuns, acolo era o echipă de tineri restauratori, de care maica stareţă era încântată. Pictează în linişte, se roagă şi ţin rânduiala mânăstirii. Prin truda lor, vechea zugrăveală în armonie cu proporţiile locaşului, cu pardoseala de cărămidă şi cu iconostasul vor vorbi în limbaj liturgic complet despre renaşterea valahă oblăduită de marele principe al Ortodoxiei, Vodă Brâncoveanu. Hramul acestui aşezământ este cel al Sfinţilor Arhangheli.

Ultimul haiduc cu potcap

Biserica mare, ridicată într-un timp record, în 1699, poartă hramul Adormirea Maicii Domnului. Încă din pridvor te întâmpină o uşă brâncovenască (autor: Giorgio Levino Pessena), bine conservată şi discret restaurată. Dar mai ales te atrage un mormânt, sub a cărui piatră funerară îşi doarme somnul de veci energicul Popa Şapcă din Celei. Preot, haiduc şi revoluţionar, Radu Şapcă este cel care a organizat marea adunare de la Islaz în 1848, după care a fost exilat. Istoria consemnează astfel acest moment: ”9 iunie 1848. De teama unor conflicte armate, se hotărăşte citirea proclamaţiei revoluţionare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanaţi, pentru că doi dintre cei mai importanţi membri ai clubului revoluţionar craiovean conduceau destinele în Romanaţi. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după debarcare, agitatori revoluţionari veniţi de la Paris. Sub oblăduirea lui Ioan Maiorescu şi Nicolae Pleşoianu va fi organizată, de către Popa Şapcă, o mare adunare populară la Islaz. Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofiţerii: Gheorghe Magheru şi Nicolae Pleşoianu, pe preotul Radu Şapcă, pe membrii clubului craiovean: Ştefan Golescu, Ioan Maiorescu şi, ca secretar al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li s-au alăturat Ion Heliade-Rădulescu şi Christian Tell. La 11 iunie 1848, ştiind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu semnează, la Bucureşti, proclamaţia de la Islaz, care va deveni noua constituţie. A doua zi, ruşii au protestat prin consulul lor şi au ameninţat că vor invada ţara. În aceste condiţii, Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul provizoriu revoluţionar se deplasează întâi la Craiova, pentru a înlătura grupul care îl sprijinea pe Bibescu. În data de 13 iunie Craiova a fost aleasă ca loc de întrunire a guvernului provizoriu şi prima capitală a revoluţionarilor paşoptişti, înainte ca aceştia să ajungă la Bucureşti. Ioan Maiorescu a citit declaraţia de la Islaz în faţa unei mulţimi în delir. A doua zi, în zorii zilei, când străzile oraşului erau amorţite, iar craiovenii visau la idealurile revoluţiei, reacţiunea craioveană încearcă contralovitura”… De aici, ştim cu toţii ce a urmat… Reabilitat pe vremea lui Cuza Vodă, Popa Şapcă a devenit stareţ la Brâncoveni, unde a şi închis ochii în 1876. Se spunea că era o persoană foarte jovială şi putea mânca de unul singur un curcan la o masă. El este cel cu care se încheie epoca pandurilor şi haiducilor în Oltenia. O strănepoată a celebrului personaj trăieşte în Mânăstirea Brâncoveni, iar eu, care am cunoscut-o, vă mărturisesc că e aprigă şi „vie” ca şi străbunicul său…

Moaştele de la Văcăreşti

Pântecele de piatră al palatului de la Brâncoveni adăposteşte două lucruri minunate, ca două paliere diferite ale istoriei noastre. La etaj este un frumos muzeu plin de icoane, veşminte, cărţi şi odoare recuperate de prin poduri, din pivniţe sau de pe la lăcaşuri sfinte, abandonate prin ţinuturile Olteniei. La subsol însă, în beciurile cuprinzătoare, emoţia care te cuprinde este deosebit de puternică. Aici au fost aduse, spre păstrare, adevărate sfinte moaşte: coloane şi capiteluri de la mânăstirea-martir Văcăreşti! Ce înfrigurare să poţi atinge acele coloane uriaşe, sculptate ca în ritmul unei litanii şi puse la păstrare în „muzeul” de la Brâncoveni – o adevărată gropniţă a arhitecturii sacre româneşti! Căci aşa şi-au redeschis porţile aceste pivniţe domneşti, ca muzeu. Aici trebuie iar să vă surprind: un alt ctitor al mânăstirii, neoficial, este Elena Bărbulescu. Care Elena Bărbulescu? Ei bine, şefa Inspectoratului Judeţean de Învăţământ Olt în timpul comunismului, sora lui Nicolae Ceauşescu! Cum care Nicolae Ceauşescu? Cel care a demolat, fără motiv, Văcăreştiul! Extraordinare sunt aceste meandre ale vieţii, dar mai de negrăit sunt răbdarea şi înţelepciunea lui Dumnezeu… Tocmai când mă pregăteam, în faţa maicii stareţe, pentru o filipică de înfierare în bloc a monstruoasei familii Ceauşescu, îmi vine şi gândul cel bun. Dar dacă poate tocmai prin femeia asta – Elena – neamul acela al lor se „scoate” la Judecată? Nu trebuie oare să lucreze şi Dumnezeu prin sfinţii Lui sau doar prin oamenii Lui tăinuiţi? Cu ce drept îi trimiteam eu în gheenă pe toţi Ceauşeştii? Doar după numele din buletin?

Ieşirea… în Egipt. Sau în Grecia, dacă preferaţi…

După ce am hălăduit cu maica stareţă – admirabilă persoană! – prin toate cotloanele mânăstirii, am „aterizat” şi la subiectul fierbinte al plecării părintelui Nichita şi a celor 29 de maici la o grupare schismatică stilistă de prin Grecia. Descrierea acelei zile a fost extrem de mişcătoare… Deşi maica stareţă nu ar fi dorit, cred, ca aceste rânduri să fie tipărite, discuţia desfăşurându-se între patru ochi, totuşi mi-am luat această „libertate” de a reda povestirea, fără amănunte, ci doar cu învăţăminte. De cu seara, în jurul mânăstirii şi în parcare au apărut maşini mici, cu ucenici ai părintelui Nichita la volan. Acesta era într-o stare de tulburare avansată, mai ales de când fusese hirotonit preot un călugăr care vieţuia în mânăstire de foarte mulţi ani. Aceasta a fost dorinţa legitimă a Episcopului Sebastian: aceea de a avea liturghie în fiecare zi. Dorinţei vlădicăi i s-a opus însă vehement şi prelungit părintele duhovnic, nesocotindu-l vrednic pe părintele Adrian de harul preoţesc şi blocând iniţiativa liturgică la nesfârşit. Aşadar, o speţă a conflictului simplă, omenească, neavând la bază nimic altceva decât orgoliul. Orgoliul unui duhovnic care nu a acceptat că liturghiatrebuie săvârşită zilnic, chiar şi de către altcineva decât de către el însuşi. În ziua cu pricina, acelaşi părinte a umblat din chilie în chilie, întrebându-şi ucenicele dacă îl urmează. Neştiind exact unde (în afara câtorva), acestea au zis DA . De cum răspundea afirmativ, respectivei maici i se punea în vedere să-şi facă bagajul, că pleacă pe loc. Aşa au şi făcut, dar într-o hărmălaie de nedescris. Maica stareţă se uita îngrozită cum umblau pe coridoare, cum închideau şi dechideau uşi, cum stingeau şi aprindeau luminile, cum fluturau perdelele de la chiliile părăsite în grabă, cum se întretăiau de-a valma pe coridoare. Harababura a durat vreo două ceasuri, timp în care mici pâlcuri de maici fie se strecurau pe o portiţă dosnică, fie ieşeau pe poarta mare, dând fuga spre maşinile particulare. Maica stareţă, imediat după plecare, a avut puterea să iasă în curte şi să se uite roată. După exemplul ei, au apărut, răvăşite, şi celelalte maici. Au făcut o rugăciune şi s-au pus pe numărat. Obştea aproape că se înjumătăţise… Iar ele s-au rugat toată noaptea.

Povestirea călugăriţei sa terminat cu un oftat. Oftat de mamă, oftat de ucenică părăsită de duhovnic, oftat de soră care-şi pierde surorile. Cu mâinile în poală, priveşte acum în gol. O altă maică, care părea mai „informată” decât dânsa, aduce în discuţie, subtil, anumite precepte şi argumente pe care le punea, chipurile, pe seama Mânăstirii Petru-Vodă. Atunci am înţeles şi am recunoscut pe loc şablonul: maica aceea avea cu siguranţă acces la internet şi, implicit, la toată blogosfera „ortodoxă” incendiată de mesaje panicarde, schismatice şi apocaliptice! În spatele imaginii Mânăstirii Petru Vodă se duce în continuare un război pe viaţă şi pe moarte… duhovnicească! Respectiva maică era şi ea victima „informării” pe internet, iar imediat ce a părăsit incinta, am întrebat-o abrupt pe stareţă: „Maică, aveţi internet în mânăstire?”. Răspunsul a venit simplu şi călugăresc: „Nu ştiu, ştiu doar că avem un calculator pe undeva pe-acolo…”. „Ei bine, maică stareţă, tocmai pe acolo vine dracul neliniştii, al neastâmpărului şi al răzmeriţei fără cauză, dar şi al trufiei «informării». Pentru un călugăr care-şi doreşte doar mântuirea, internetul este calea spre pieire. Sigură”.

Am plecat de la Brâncoveni cu inima uşurată. Nu, maica stareţă nu le greşise cu nimic fugarilor. Nici episcopul, care a fost chiar prea părintesc, ori poate prea îngăduitor. Inima uşurată venea şi din pricină că am întrezărit cumva, fără să ştiu cum, că maicile se vor întoarce la cuibuşorul lor, cald şi sigur. Că n-au plecat pentru că au vrut, cu adevărat, ci pentru că şi au urmat duhovnicul, orbeşte. Au făcut doar ascultare şi Dumnezeu nu le va lăsa, ştiind inima lor curată. Şi ştiind că traiul între străini e greu şi fără rost, mai ales când de acasă nu te-a alungat nimeni. Şi când pleci razna aşa, ca fiul risipitor care a vrut să-şi cheltuiască averea în lume. Maica stareţă are datoria să se uite în zare, cu inelul pregătit, cu hainele curate, cu masa pusă. Şi asta şi face. Fiicele risipitoare se vor întoarce acasă, iar surorile lor care au rămas vor rescrie – prin purtarea lor exemplară – această emoţionantă pagină evanghelică.

RĂZVAN BUCUROIU

2 Comments

  1. marian 7 decembrie 2016

    fratilor luati aminte de la voda brimcoveanu care putea in schimbul a 500 de pungi de aur dati lui pasa sa-si cistige viata dar a preferat moarte de mucenic . fratilor este mai mare ascultarea decit jertfa

    Răspunde
  2. ioDan 18 ianuarie 2017

    Personal, nu învinuiesc prezența internetului pt. acel „drac al neliniştii”, care să piardă mântuirea.

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *