Dohiariu: Marea ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanul

Într-o după-amiază, am ajuns la Mânăstirea Dohiariu. Părintele stareţ stătea pe o băncuţă sub un umbrar în faţa mânăstirii. M-am dus să iau binecuvântare şi i-am spus că sunt din România. Atunci a oftat şi a zis: „Trei mânăstiri din România erau cândva închinate la Dohiariu. Nu îmi trebuie proprietăţi sau averi, dar doresc să pot să slujesc în bisericile lor“. Este singurul stareţ athonit care mi-a spus atât de deschis că îşi doreşte înapoi metocurile din România.

Respectând, după cum deja v-aţi obişnuit, ordinea ierarhică a mânăstirilor Sfântului Munte Athos, am ajuns, iată, la cea de a 10-a: Mânăs­ti­rea Dohiariu. Aceasta este situată în sud-vestul peninsulei, la mare, între arsanaua (por­tul) Mânăstirii Zografu şi Mânăstirea Xenofont. Aici se prăznuieşte hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie).
După tradiţie, Mânăstirea Dohiariu a fost fondată de Cuviosul Eftimie, undeva la jumăta­tea secolului 10. Împreună cu alţi câţiva părinţi, el s-a aşezat mai întâi nu departe de locul unde acum este portul Daphne, principalul punct de acces în Sfântul Munte. Tradiţia mai spune că acest cuvios Eftimie era ucenicul Sfântului Athanasie Athonitul şi, pe când era în Marea Lavră, avea ascultarea de dochiar, ceea ce la noi s-ar traduce prin chelar. De aici şi numele mânăstirii întemeiate de el. Din cauza piraţilor, părinţii s-au împrăştiat, însă câţiva, împreună cu părintele Eftimie, s-au strămutat în locul de acum.
În cel dintâi typikon al Sfântului Munte, Mânăstirea Dohiariu ocupa locul 20. Apoi, în anul 1046 (cel de al doilea typikon), ea se afla pe locul 10 între cele 18 mânăstiri existente în Athos la acel moment, iar în 1394 (cel de al treilea typikon), pe locul 11 între cele 25 de mânăstiri de atunci.
De-a lungul istoriei, mânăstirea a trecut prin nenumărate încercări, însă Dumnezeu i-a trimis mângâiere de fiecare dată. În secolul 14, ea a primit sprijinul împăratului bizantin Ioan al V-lea Paleologul, cât şi al craiului Serbiei Ştefan al IV-lea. Un act din anul 1092 pomeneşte de ajutorul substanţial dat de un nobil Nicolae, care a ajuns mai târziu stareţul mânăstirii, cu numele Neofit. În acest document se preci­zea­ză că hramul mânăstirii a fost dintru început al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, însă, alte surse, mai târzii, indică faptul că hramul iniţial ar fi fost Sfântul Nicolae şi, abia mai târziu, după vestita minune săvârşită de Sf. Arhanghel Mihail, mânăstirea ar fi luat hramul pe care îl are şi astăzi. Vom reveni, nădăjduim curând, cu această istorisire.
Şi pentru că vorbeam de ctitori, trebuie din nou să spunem că voievozii Ţărilor Române au ajutat şi aici foarte mult. Este vorba de Vlad Călugărul, care, prin hrisovul său din 24 martie 1490, acorda un ajutor anual de 3000 de aspri, de Radu cel Mare, de evlaviosul domnitor Neagoe Basarab şi apoi de Vlad Vintilă. Radu Paisie este cel care a crescut ajutorul la 6000 de aspri prin hrisovul său din 26 fe­bruarie 1536.
Osândit pe nedrept şi pri­pit de mulţi dintre noi, în baza unor texte literare pe care eu, unul, le consider prea puţin documentate, Alexandru Lă­puş­neanul rabdă şi după moar­­te o imagine dezonoran­tă şi neconformă cu realitatea isto­rică. Puţini ştiu că Alexan­dru Lăpuşneanul şi de so­ţia sa, doamna Ruxandra, sunt între principalii ctitori ai Mâ­năs­­tirii Dohiariu, care, după cum spu­ne actul, ajunsese în aşa stare că „părinţii n-aveau  unde nici capul să şi-l plece“. El a refăcut biserica din temelii şi a zu­gră­vit-o prin grija Mi­tro­politului Moldovei de atunci, Teofan al II-lea, de altfel el însuşi în­gro­pat aici, unde a trăit ca simplu monah până la sfâr­şitul vieţii, după ce s-a retras din scaunul mi­tropolitan.
Pisania bisericii glăsu­ieş­te: „Această sfântă şi fai­moasă biserică a dumne­ze­ieştii mâ­năs­tiri a preamă­ri­ţilor con­ducători ai oştilor cereşti Mihail şi Gavriil, pe nume Dohiariu, s-a ridicat din temelii şi a fost împo­dobită cu concursul şi cheltuiala prea evlaviosului Io Alex. Voievod al întregii Moldove, egumenind Kir Teofil ie­romonah, Ind XI, 1567“. Voievodul este pictat în biserică împreună cu cei doi fii ai săi, Con­stan­tin şi Petru, şi cu soţia sa, doam­­na Ruxan­dra, iar în dreptul său stă scris: „În Hristos cucernic şi cre­din­cios domn al întregii Mol­do­vlahii Ioan Ale­xandru Voievod şi ctitor al aces­tei sfinte mâ­năstiri“.
Vă rog, aşadar, să-l privim pe Alexandru Lăpuş­neanul în lumi­na faptelor sale certe şi să nu uităm cum singur s-a numit pe sine: „în Hristos cucernic şi credincios domn“.
În 1568, după trecerea la Domnul a marelui voievod, neputând achita taxele impu­se de sultan (Sultanul Selim), părinţii de la Dohiariu au cerut din nou ajutor. Doamna Ru­xandra a răscumpărat toate averile mânăstirii şi a refăcut toate clădirile, trapeza şi chi­liile, plătind incredibila sumă de 165.000 de aspri! A cerut, în schimb, veşnică pomenire pentru ea şi  familia sa. La nu­mai câteva luni, doamna Ru­xandra, marea binefăcătore a Mânăstirii Dohiariu, s-a stră­mu­tat la veşnicele locaşuri, acolo unde întreaga viaţă îşi agonisise comori nestricăcioase.
În 1628, sau poate 1629, postelnicul Iana­che a închinat Mânăstirii Dohiariu, ctitoria sa, Mânăstirea Slobozia, cu toate proprietăţile, în­sumând vreo 12 moşii. Închinarea a fost con­firmată mai târziu şi de Matei Basarab, care i-a adăugat şi alte proprietăţi. În 1652, comisul Apostolache, fratele lui Ianache, a închinat şi el propria mânăstire din jud. Prahova, care îi poartă numele până astăzi, iar la 1 februarie 1726 mânăstirea a mai primit un metoc din partea jupânesei Stana Doiceasa.
În mânăstire se păstrează multe sfinte moaşte, inclusiv o părticică din lemnul Sfintei Cruci, iar biblioteca conţine multe incunabule, cărţi rare şi ediţii princeps, peste 500 de manuscrise, din care 62 pe pergament.
Cel mai de preţ odor al Mânăstirii Dohiariu este însă icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni numită Gorgoepicusa sau Grabnic-As­cul­tă­toarea.

Gorgoepicusa Icoana Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoarea

În 1664, un monah pe nume Nil, având ascultarea de trapezar (trapeza unei mânăstiri este sala de mese), obişnuia să vină de la bucătărie ţinând în mână făclia aprinsă care scotea un fum negru şi neplăcut. Astfel, el tre­cea pe lângă o icoană mare a Maicii Domnului, pictată în frescă pe unul din pereţii exteriori ai trapezei. Se pare că ea datează din perioada restaurării catoliconului (biserica mare) de către Alexandru Lăpuşneanul. În neglijenţa lui, părin­te­le Nil apropia foarte tare făclia de icoana Mai­cii Domnului, când trecea prin dreptul ei, şi o afuma, înnegrind-o.
Odată, pe când se în­tâmpla aşa, a auzit o voce care i-a spus: „Mo­na­hule, nu mai afuma icoana mea!“. Crezând că cineva glumeşte pe seama lui, nu a luat seamă şi şi-a văzut de treabă mai departe.
După câteva zile, con­ti­nu­ând să atingă icoana cu făclia care scotea mult fum, fiind făcută cu răşină, a auzit din nou o voce ca de tunet, care i-a strigat de sus: „Mo­nahule nesim­ţi­tor, când n-ai să mai ne­cin­steşti icoana mea?“ După ce a auzit vo­cea înfri­co­şă­toa­re, părintele a orbit. A stat apoi mult timp fă­­când pocăinţă, cu frică şi cu lacrimi, în faţa icoanei Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, iar în cele din urmă dobândi iertarea mult dorită. Maica Domnului i-a grăit blând şi cu dragoste de mamă: „Mo­nahule, rugăciunile tale au fost pri­mite. Eşti iertat şi vei vedea din nou. Spune-le părinţilor şi fraţilor care se nevoiesc aici că sunt Maica lui Dumnezeu Cuvântul, a doua după Dumnezeu, ocrotitoarea Sfintei Mânăstirii aces­teia, a Arhanghelilor şi a Sfântului Ierarh Nicolae. Să vină către mine în orice nevoie şi-i voi asculta pe ei, şi pe orice creştin ortodox ce va veni către mine cu evlavie, căci eu sunt grabnic ascul­tătoare (Gor­go­epikoos).
După această întâm­pla­re, părinţii au blocat cu­loa­rul acela, aşa încât ni­meni să nu mai treacă pe acolo, ci să poată sta să se roage în faţa sfintei icoane, iar mai târziu au construit un pa­raclis în cinstea Mai­cii Domnului Grab­nic-As­cultă­toarea, în care au aşe­zat o copie a frescei, fere­ca­tă în aur şi argint.

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.