E atât de bine la Râmeţ, în grădina Maicii Domnului! Aici nu te mai dai în spectacol, nu vrei să fii tu în prim-plan. Doar te rogi. Nu te mai ghiftuieşti de sarmale. Nu mai eşti atât de ocupat cu nimicuri, încât îi neglijezi mereu pe cei din jur. Părintele Ghelasie a cules roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (despre care le vorbeşte Pavel apostolul primilor creştini). Pelerinul insistă în rugăciunea inimii, se agaţă, nu renunţă, crede: primeşte vindecarea sufletului. La răsăritul soarelui, ne rugăm: Izbăveşte-ne de chinul veşnic!
Merg la Râmeţ să mă vindec de idolul căpătuielii. Vreau să scap de viţelul de aur ce mă depărtează de Tablele Legii. Căpătuiala înseamnă trufie, slavă deşartă: motivul principal pentru care Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile. Zgărcit-lacomul părăseşte izvorul apei celei vii. Apa pe care o bea ateul este tulbure (scrie părintele Ioan de Kronstadt, sfântul rus, în “Viaţa mea în Hristos”). La Râmeţ, redescopăr adevărul: în locul pomului vieţii (şansa ratată de Adam), Dumnezeu ne dăruieşte Pâinea vieţii, Împărtăşania (Antidotul împotriva morţii). Toată viaţa noastră va fi, de azi înainte, o pregătire pentru Liturghia îngerilor. M-am mândrit, iar Domnul m-a pedepsit: rugăciunea mea a devenit o banală bolboroseală. Prin mândrie şi prin lene Îl înşel pe Dumnezeu, mă înşel pe mine. La Râmeţ, mă umplu de viaţă. Părintele rus Ioan de Kronstadt îmi şopteşte: “Ţi se pare că te rogi, dar ai încetat de mult să o faci!”. Cred că Dumnezeu e bun şi milostiv şi că mă iubeşte ca un părinte. Aşadar, îmi doreşte tot binele. Viaţa mea alături de Dumnezeu constă în a-L avea pe Hristos mereu în inimă. Rugăciunea este singura care îmi luminează sufletul. Şi îmi deschide ochii: văd sînge mult la poalele Crucii, vărsat pentru vinovăţia mea.
Psalmii Râmeţului sunt spălarea de necurăţiile sufletului. Lepădaţi-vă de idolatria ticăloasă! De idolii banilor şi ai mândriei. Trăiţi în neagonisire şi caritate şi veţi dobândi pacea inimii! Semnul milostivirii este pacea de după rugăciune, liniştea inimii. Părintele Ilie Cleopa ne însufleţeşte: “Rugaţi-vă câteva ceasuri pe zi şi veţi avea mari bucurii!” Iar marele duhovnic grec Paisie ne îndeamnă clar: “Simplificaţi-vă viaţa!”. Nu îmi leg inima de nimic, în afară de Dumnezeu. Starea de Râmeţ naşte nădejdea: nu mai sunt nepăsător şi pasiv. Această speranţă e vie şi lucrătoare: e setea de a ne apropia de Dumnezeu. Fii tare! Crede din toată inima în Hristos! Să nu mai fi nerâvnitor! Când te rogi, încearcă să ajungi la inocenţa copiilor! Sufletul tău să fie simplu, neamestecat, adică nu pe jumătate bun şi pe jumătate rău. Rămâi în iubirea lui Hristos: ar putea oare cineva să îţi facă ceva, când Dumnezeu te iubeşte atât de mult?
Pe drumul de întoarcere, văd un afiş pe parbrizul unei maşini: “Răbdarea începe când nu mai ai răbdare!” Se va mântui doar cel ce va răbda până la sfârşit, ne asigură Mesia înviat, Care ne trimite ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Rămânem cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus! Model avem: părintele Ghelasie, sfântul Râmeţului. Care îl simte pe Dumnezeu ca pe o realitate vie. Care îl consideră pe Dumnezeu singura lui comoară. Care caută pacea. Care ştie că fără Hristos nu poate face nimic. Care îl urmează pe Hristos pe două culmi: şi pe Tabor şi pe Golgota. Care îşi lărgeşte neîncetat inima. Părinte sfinte, vino în casa mea! Sunt convins că mă vei vindeca! Rămân optimist: cred în puterea lui Dumnezeu de a învia morţii!
Doar un dor, un mare dor…
Dumnezeu nu a făcut Raiul ca să îl ţină gol: de aici frustrarea de a rata şansa eternităţii pentru stupidităţi ce pot fi evitate cu puţină voinţă. Râmeţul devine o trambulină ce ne zvărle-n pajiştea din preajma Raiului. Ce mă ţine departe de Dumnezeu, dacă nu egoismul?! Nu mă amăgesc că m-aş putea mântui singur. Învăţătorul poftit în casa mea este însă Mântuitor, Fiu al Omului, Răscumpărător. Din prea plinul iubirii de pe Golgota, culeg şi eu, nevrednicul, roadele Duhului. Bucuria mea: Hristos a înviat! A schimbat totul această înviere. Nu mai disper din cauza fricii de moarte: ştiu că moartea e doar un somn în aşteptarea învierii, iar cimitirul este doar un dormitor. Râmeţul rămâne alternativa la consumism.
Dorul de Râmeţ mă face să priveghez, gândind cât de groaznic este iadul. Nu vreau să ştiu cum este chinul absolut. Învăţătorule, vino în casa mea şi învaţă-mă Calea de a evita locul de pedeapsă. În iad nu mai există speranţă, nici ameliorare, nici bucurie. Nici compasiune. Este lumea fără Dumnezeu! Iadul este real şi veşnic. Ispita modernă este de a nega existenţa iadului. Ar fi prea simplu. Nu că nu am vrea. Vă amintiţi, cu siguranţă, mărturiile celor întorşi din moarte clinică, care au ajuns la porţile iadului. Mi-e dor de Hristos, de Prea Sfântă Fecioara Maria, de sfinţii Lui, care mă vor îmburda în rai. Sunteţi pregătiţi?
Sunt prea fiert cu facturile pentru Cezarul de conjunctură. Prea agitat cu reparaţiile cotidiene. Încât sunt rupt din starea de har. Şi cât de dor mi-e de bisericuţa Sfântului Ghelasie de la Cheile Râmeţului! Şi cât de mare profanare au dezmierdat peceriştii, transformând o oază de rai în cabană turistică! Acolo, la sfântul nostru drag, mă simt Acasă. Acolo sunt în Rai. Acolo nu visez nici concedii, nici campionate europene. Acolo doar mă rog. Rugăciunea este singura mea hrană, însă doar acolo. Locul acela are ceva de pateric. La Râmeţ, înţeleg Plângerile profetului Ieremia: starea de asediu. Plângerile Râmeţului sunt recontrucţiile sufletului meu, bazele solide ale unei credinţe hristice. Nu poţi descrie în cuvinte starea de “mir şi mult mai mult decât atât”, cum ar zice Ramona Pop (profesoară de religie din Baia Mare, “ramura înflorită” a blogosferei).
Acolo pot să îmi plâng păcatele. La Cluj e mult mai greu, printre sirenele SMURD-ului, magia tramvaiului mov şi incantaţiile “U”-iştilor. În biserica veche de la Râmeţ însă, Dumnezeu coboară pe pământ. Timpul nu funcţionează. Totul e desprins din altă dimensiune. Ca stare, e mult chiar şi peste Prislop! În acest moment, mai că aş da orice să mă transfer în Stremţ sau Teiuş, ca să dau o fugă în fiecare zi “la tata”. Râmeţul este singura cetate neasediată de duhul nepăsării, pentru că acolo intri pe poarta inocenţei şi debarci în portul lacrimilor pocăinţei. Şi revin la plânsul mântuitor al profetului vetero-testamentar, în faţa altarului Cerului: “Numai Tu, Doamne, rămâi în veci! Întoarce-ne la Tine! Toţi prietenii m-au trădat! Iar pruncuţii fragezi sunt duşi în robie! Păcătui Ierusalimul, pricină a suferinţei de acum! Vezi-mi umilinţa, te rog, ascultă-mi suspinul! Ochii mei s-au stins de atâtea lacrimi!”.
În biserica veche a sfântului Ghelasie pricep, în sfârşit, diferenţa dintre mântuire şi mântuială. Şi stabilesc priorităţile: totul pentru Mesia înviat! Străjerul divin îmi mai arată o distincţie: cea dintre matematica distractivă (profit) şi religia atractivă (împăcare). Voi ajunge, negreşit, la Râmeţ. Iară şi iară mă voi ruga aici şi sfinţilor irlandezi (ţara de adopţie a fratelui meu). Şi voi zice aşa: Rugaţi-vă şi pentru mine! Bucuraţi-vă, sfinţilor Patrick, Illadan, Colomba, Colman, Glunshalarich, Cettin, Tochumra, Cearan, Vouga, Moling, Cormac, Finbar, Paladius si Maelruin! Acolo înţeleg universalitatea Ecclesiei Mirelui Hristos, taina Celui ce Este, sintagma Alfa şi Omega.
Acolo are loc Cina Domnului în inima pelerinului sincer. Din anii 1370, de pe vremea regelui Ludovic, soarele stă în loc (ca pe vremea lui Iosua): părintele Ghelasie nu şi-a încheiat încă rugăciunea din amurg. Aceasta este presa Raiului, pregustarea fericirii veşnice. Suntem în rai, suntem lângă Dumnezeu! Mare minune: duhovnicul Râmeţului se hrănea doar cu Sfintele Taine, care îl ţineau în viaţă. Abia duminica gusta ceva, împreună cu cei 12 ucenici. Împreună au postit, împreună s-au rugat, împreună s-au mântuit. Ţara Moţilor s-a vindecat: rugăciunile pustnicului au revitalizat-o. O femeie epileptică s-a vindecat la sfintele moaşte de aici, arătând puterea minunii. Părintele Ghelasie ne mustră şi azi pentru îndrăzneală nesimţirii: fânul adunat duminica trebuie ars! Şi apă le dă cosaşilor, la Hopagi, din pământ! Şi clopotele singure bat când sfântul intră la Tatăl! Râmeţul este darul ceresc făcut transilvănenilor, atât de umiliţi (mai ales de către calvini). Dorul este uvertura harului. Sfinte părinte, roagă-te pentru mine, călătorul!
La Râmeţ, cerul înstelat devine o imensă cupolă. Aici ai şansa mântuirii, a regăsirii, a reconstrucţiei tale spirituale. Aici înţelegirâvna maestrului Dan Puric de a da mărturie despre jertfa sfinţilor din închisorile comuniste şi a tuturor eroilor neamului, “a căror trupuri sfârtecate de obuze muşcau ţărâna şi deveneau pământ”. Spiritul Râmeţului nu s-a întâlnit cu Santa Claus, nu se lasă afişat pe panouri publicitare, ci preferă discreţia, meditaţia, reculegerea. Sfântul Ghelasie nu taie chitanţe, nu îndosariază copii, ci duce de mână păcătoşi pocăiţi spre pajiştea Raiului. Are dreptate Dan Puric: din păcate, ne-am obisnuit cu aripile tăiate. Atât de mult, încât, dacă simţim că ne cresc puţin, “ne ducem singuri să ni le taie”. Ei, în faţa altarului sfântului, ne cresc aripi de îngeri… Aici nu ne mai împingem unii pe alţii cu “resturile de aripi” ce ne-au mai rămas în colivie. Culmea, la Râmeţ vedem Adevărul şi ne scandalizăm în faţa minciunii: 1989, de la Tbilisi la Timişoara, o cursă specială, plină de nevinovaţi ce au uitat să se întoarcă la pruncii lor… Dar câte mame au scăpat, protejate de sfinţi! Au scăpat de gloanţe, au scăpat de calvarul chiuretajelor! Nu daţi cu pietre în cele ce au avortat, arătaţi-le drumul spre Râmeţ! La creştini, se mântuiesc şi criminalii, dacă au căinţă sinceră! Bun, deci: nu mai minţim şi nu ne mai turnăm colegii!
Râmeţul interior ne scapă de văicăreli. Fraţii Grimm povestesc despre “Elsa cea isteaţă”. O fetiţă trimisă de tatăl ei în beci după bere. Aici vede un târnăcop agăţat pe perete. Elsa se visează mireasă, apoi mamă. Dar vai, soţul ei îl va trimite pe băiatul lor după bere în veci şi târnăcopul îi va cădea în cap!!! Şi Elsa suferă, ca şi cum eveneminentul ori s-a petecut deja ori nu poate nicidecum evitat. Iată anxietatea iadului! Iadul e în noi, aşa cum Regatul luminii poate fi în noi, dacă ne dorim cu ardoare acest lucru! Iar la Râmeţ e atît de multă Lumină! Suntem pedepsiţi pentru tăcerea asupra comerţului cu sclavi! Toţi oamenii suferim pentru aceste miliarde de crime!!!
La Râmeţ, pătrunzi în Transcendenţă. Adică, mergi mai departe (de experienţă). Abandonezi o categorie, pentru atingerea Alteia. Şi te bucuri de “mediul divin”, descris de Teilhard de Chardin. Ateul poate tăgădui veşnicia cât doreşte: “aşa ceva nu scurtează zilele veşniciei”, zice doctorul anxietăţii, Soren Kierkegaard. Iar la Râmeţ sunt deschise porţile eternităţii. Lumina credinţei ne luminează gândul. Putem pricepe cum oamenii lui Dumnezeu tocmai devin modelele noastre. Vedem un călugăr ce se roagă în chilia lui, împărtăşit în fiecare duminică de către îngerul Domnului. Vedem un iconar ce pictează chipuri de sfinţi fără mâini şi fără picioare, doar cu beţişor ţinut în gură. Vedem cum curge untdelemn din piatră. Vedem un comediant aprins de focul Dragostei. Vedem că felonul sfântului nu arde în foc. Biruinţa înseamnă alipire de Neatins. În Biserică doar vom găsi veşnicia pentru care am fost creaţi, ne învaţă sfântul nostru Ioan de Kronstadt. Ştim că Dumnezeu ne poate mântui într-o clipită. Ne bizuim pe Ajutor la modul absolut.
“Bate toaca: sunt bătăile de inimă ale Înviatului din morţi”, ne şopteşte la umbra Râmeţului doctorul Victor Papilian. Căutândcămaşa unui om fericit, vom constata că singurul fericit din urbe nu are cămaşă! Şi nu vom căra poveri inutile: nu ducem burdufuri mari cu apă, câtă vreme călătorim pe lângă Izvor! La Râmeţ este Cina cea de Taină a neamului: aici ne întâlnim cu Hristos – Învierea şi Viaţa! Şi psalmodiem: “Dumnezeu S-a ridicat să îi mântuiască pe toţi blânzii pământului.” M-am veselit doar când mi-am amintit de Domnul! Dintre cocalari, cel dintâi sunt eu! Dar mă voi schimba. Cocalarii aparţin altui tată! “Şi acum Fecioară blândă, aşa cum înţelegi / Coboară din icoană şi ia-mă lângă tine”…
Marius Matei
