Gračanica

În anul 6830 de la facerea lumii, adică 1321 de la naşterea lui Hristos, regale Milutin spunea: „Am văzut devastarea şi declinul bisericii Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Gračanica, episcopat al Lipljan, am pus să se construiască din fundaţie, am pus să fie decorată de la interior şi de la exterior.”

Biserica Maicii Domnului din Gračanica, ultima dintr-o serie de 42 de biserici construite de cel mai mare mecena al artei medieval sârbe, reprezintă cea mai important realizare a arhitecturii bizantine a lui Ştefan Uroš II Milutin (1253-1321). Regele sârb promisese că va construi câte o biserică în fiecare an al domniei sale – 1282-1321 – şi, cu toate că şi’a depăşit făgăduinţa, el a rămas totuşi în istorie mai important pentru că a apărat Ortodoxia de uniaţie, într’o vreme când împăratul Bizanţului, Mihail Paleologul, ceda presiunilor catolice. Gračanica a fost ridicată pe ruinele unei mai vechi biserici, închinate Sfintei Fecioare din secolul al XIII -lea, care fusese construită în locul unei bazilici creştine cu trei nave, ce data din veacul al VI-lea.

În ultimul an al lungii sale domnii, 1321, regele Milutin a emis un hrisov prin care aloca mai multe domenii mănăstirii, după ce construise acolo o biserică. O copie a documentului a supravieţuit, aflându’se pe peretele din capela sudică. Pe lângă o listă de bunuri cu care înzestrase regale însuşi mănăstirea, charta dezvăluie că aici, în câmpiile fertile ale Kosovo, acesta reconstruise catedrala episcopiei de Lipljan fosta reşedinţă episcopală (antica Ulpiana).

Aşezată în inima Kosovo-ului şi Metohijei, în vecinătatea Lipljanului, din vechea mănăstire n’a supravieţuit invaziilor turceşti şi albanezilor decât biserica propriu-zisă, restul ansamblului monahal fiind reconstruit de mai multe ori. Pronaosul şi domul au fost adăugate construcţiei ulterior, spre finele secolului XIV. Pridvorul a fost distrus în timpul invaziilor turceşti dintre 1379 şi 1383, iar domul, împreună cu o bogată colecţie de manuscrise, au fost pierdute în incendii. Se presupune că pridvorul a fost restaurat în 1383 de către episcopul Simeon de Gračanica. Mănăstirea a suferit avarii în timpul bătăliei de la Kosovopolje din 1389, iar când Novo Brdo a fost cucerit în 1455, mitropolitul Benedict Crepovič a părăsit Gračanica, primind în folosinţă mănăstirea Vračevsnica din partea despotului Djuradj Brankovič. Odată cu înscăunarea mitropolitului Nikanor (1528-1555), mănăstirea a cunoscut o înflorire, în perioada în care aici funcţiona o tiparniţă aflată în grija meşterului Dimitrije. Iconostasul a fost repictat, iar mitropolitul Nikanor a pus să fie zugrăvit şi pridvorul din afară.

Poarta regală a fost comandată în 1564 de mitropolitul Dionisije, a cărui moarte este înfăţişată pe o frescă din pridvor. Mulţumită patriarhului Macarius Sokolovič, Gračanica a fost reconstruită considerabil: toate deschiderile din pridvorul extern au fost astupate şi mai multe fresce au fost terminate în 3 septembrie 1570. Patriarhul Paisije a pus ca poarta să fie acoperită cu plumb, iar un crucifix a fost realizat în secolul al XVII -lea, în timpul marii migraţii a sârbilor, sub patriarhul Arsenije al III –lea Carnojevič. Mănăstirea a fost devastată iarăşi în secolul al XVIII -lea. Puţin mai târziu, Paşa Jegen a pus să fie scoase uşa din plumb şi ţiglele şi să fie duse la Pristina. În 1800, acest tiran, căindu’se pentru nelegiuirea sa, le’a înapoiat şi a dăruit mănăstirii o bucată de pământ. Mai târziu, din cauza presiunii exercitate de invadatorii turci, mănăstirea a fost abandonată de călugări, iar biserica a servit drept biserică parohială.

Din nefericire, bogatul tezaur a fost pierdut în incendiile dintre 1379 şi 1383. Tezaurul actual cuprinde un număr de icoane valoroase din secolele al XVI-lea, al XVII -lea şi al XVIII -lea, precum şi câteva manuscrise importante şi obiecte liturgice. Cea mai veche icoană de aici este Hristos milostivul, datând din secolul al XIV-lea, unică prin dimensiunile sale (269 cm x 139 cm).

Iată cum descria mănăstirea în cartea sa, Prin Kosovo, în 1909, Mary Edith Durham: „Biserica mănăstirii Gračanica are forma unei clădiri cu cinci domuri, cu fundaţia în forma unei cruci elaborate, aparţinând deci grupei realizărilor arhitecturale de primă mână ale epocii. Mihailo şi Evtihije, faimoşi pictori din Salonic, au terminat picturile în 1321. Nebeska Liturgija (Liturghia raiului), profeţi şi evanghelişti sunt zugrăviţi în domul central, sub imaginea lui Hristos Pantocrator. Scene din suferinţele lui Iisus, din viaţa Fecioarei Maria, a sfântului Nicolae, parabolele, sunt înfăţişate în naos. Teme ca Cina cea de taină şi din Vechiul Testament sunt pictate în altar. Milutin şi soţia sa Simonida, prinţesă bizantină, sunt înfăţişaţi drept conducători după voia Domnului, deoarece îngerii le aduc din cer coroanele. Pe lângă compoziţiile sinoadelor ecumenice, acatistul Fecioarei şi Botezul, se mai găsesc şi portrete le episcopilor sârbi”.

După cel de’al doilea război mondial, mănăstirea a fost refăcută de călugăriţe şi în prezent adăposteşte 24 de maici care se îndeletnicesc cu pictura de icoane, agricultura şi ţesutul. După războiul din Kosovo din 1999, episcopul de Raska şi Prizren, Artemije a mutat scaunul oficial din Prizren în această mănăstire, iar de atunci Gračanica a devenit nu doar cel mai important centru spiritual, dar şi unul naţional şi politic al sârbilor din regiune.

Din păcate, e nevoie ca la poarta regală să străjuiască soldaţi KFOR suedezi, care să protejeze acest monument al artei ortodoxe de atrocităţile musulmane kosovare.

George Crasnean

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.