Horaiţa: Muntele sihaştrilor

Eşti în pustie, şi totuşi simţi foarte clar vibraţia unei locuiri eterne. Aici, pe aceste locuri, se poate spune că este o Atlantidă pierdută a sihaştrilor moldavi, o necropolă a schimnicilor, care s-au ostenit prin poienile Horaiţei încă de pe vremea faimosului stareţ Chiriac, contemporan cu Sfântul Ştefan cel Mare. Chiar aşa, cine putea bănui atunci că marele egumen moldovean privea în ochi un voievod care va ţâşni mai târziu din destinul obişnuit al oamenilor, ridicându-se la cerul neînserat al Sinaxarului ortodox?

Nu despre Chiriac, celebrul sta­reţ al schi­tu­lui cu hra­mul Bunaves­ti­re (1480) vrem să vorbim aici, ci de­spre nestematul du­hovnicesc de se­col 19 pe care Ho­raiţa l-a dat Mol­dovei şi întregii lumi ortodoxe: arhimandritul Irinarh Rosetti. Puţine persoane şi-au pus amprenta asupra unei epoci ca acest venerabil călugăr, provenit dintr-o veche familie mol­dovenească. Încă şi mai puţine persoane sunt atât de necunoscute lumii credinţei ca acest mare făcător de cărţi, meşteşugar de caractere călu­găreşti şi ctitor de mănăstiri cu aspră ne­voinţă. Numai dacă ar fi ne gândim la vatra Ho­raiţei, apoi la refacerea mănăstirii ortodoxe de pe Ta­bor, în Ţara Sfântă, sau la schi­tul Pro­dromu ridicat de uce­nicii săi în Athos, şi tot credem că via­ţa acestui mare călu­găr trebuie cu­noscută mai îndeaproape.

Neastâmpărul întru Hristos
Născut în 1771 la Focşani, a deprins din copilărie o educaţie aleasă. La vârsta de 18 ani, părinţii voiau să-l însoare, dar tânărul alesese deja în inima lui calea călu­găriei. Astfel, în toiul unei petreceri unde fuse­se dus de părinţi, Ioan a fugit în miez de noap­te, îmbrăcat cu haina unei bătrâne slugi (câtă umilinţă!), luând drumul Mănăstirii Neamţ. Pe cale fiind, a dat să se odihnească. În scurt timp a avut un vis, în care un înger îi arăta un munte, pe vârful căruia trebuia să ri­dice o mănăstire. Din ziua aceea, până la bă­trâ­neţe, a căutat cu ochii muntele din vis. L-a găsit după vârsta de 60 ani, în peregrinările din Palestina. Era chiar Muntele Tabor, muntele Schimbării la Faţă a Domnului. În lavra Neam­ţu­lui primeşte schima monahală şi deprinde meş­teşugul tiparului, devenind repede sta­rostele atelierului. Între timp, sluga cea bătrână îl vede la Neamţ, familia lui află vestea şi se bucură. Înainte de moarte, tatăl îşi împarte averea copiilor, dar nu-l uită pe Irinarh (aşa se numea ca monah) şi îi trimite stareţului său o cutiuţă cu 200 de lire. Cu ele, mult mai târ­ziu, în 1822-24, va ridica biserica de lemn a Horaiţei.
Deocamdată, într-o noapte, Irinarh fuge de la Neamţ, neştiut de nimeni, începându-şi viaţa de sihastru, într-o colibă pe lângă Schitul Nechit, unde a trăit 12 ani. Mitropolitul Grigorie al Ţării Româneşti a trimis după el ca meşter tipograf, dar Irinarh a fugit din nou. Ca să aibă linişte, s-a hotărât să ia calea Sf. Munte Athos. Plecarea lui a fost prin Focşani, unde a ce­rut găzduire (8 zile) la casa surorii lui, care nu l-a recunoscut! În 1821, pe vremea Eteriei, Atho­sul a fost pustiit de călugări, din pricina răz­bu­nării turcilor. Părintele Irinarh a luat iarăşi calea exilului, ajungând în Italia. De aici, întorcându-se spre ţară, s-a oprit tocmai în Muntele Ho­raiţei, unde auzise că era o vatră pustnicească. Aici, cu Nec­tarie, un ucenic de la Neamţ (unde se oprise să-şi ia par­tea de moş­te­nire părintească), a căutat loc de mănăs­tire. Şi l-a găsit, într-o noapte de rugă­ciuni, în care „s-au po­go­rât din cer o lumină ca o văpaie de foc în chip de stâlp, peste un brad care era mai mare în mijlocul locului“. A doua zi l-au tăiat, iar locul a fost însemnat pentru Sf. Masă a viitorului altar.

Ce vremuri: hirotonit fără voie!
Părintele Iri­narh a plecat la Iaşi, la Mi­tro­po­lie, să ia binecuvântare pentru no­­ua mănăstire. Văzându-l arhie­reul, ce-l ştia de multă vreme, s-a bucurat să-l aibă oas­pete. Şi s-a mai gândit la ceva… A doua zi era duminică şi în timpul Liturghiei l-a hirotonit pe Irinarh, pe neaşteptate. Buimac, invitat după slujbă la masă, la mitropolit, proas­pătul ieromonah Irinarh a găsit totuşi puterea să-şi refuze ierarhul, care dorea să-l păstreze la Iaşi. Întorcându-se la Horaiţa, a ridicat bise­rica de lemn, a cărei catapeteasmă se mai păs­trează în paraclisul din clopotniţă. În scurt timp, obştea a ajuns la 70 de vieţuitori, trăind după reguli aspre, aghiorite. După alţi 25 de ani de stăreţie, părintele Irinarh, îmbolnăvindu-se de clima aspră a muntelui (Horaiţa vine de la slavonescul gora, care înseamnă munte), se hotărăşte să apuce drumul Ţării Sfin­te, „să se retragă mai la căldură“, aşa cum îşi în­ştiinţează ierarhii. Lasă în locul lui pe Er­mo­ghen şi îl ia la drum numai pe Nectarie Banu, ucenicul preaiubit, care ulterior îi va scrie şi via­ţa. Avea, pe atunci, 66 de ani.

Muntele din vis
Cei doi călugări moldoveni au stat în Ţara Sfântă ani buni, învăţând şi arăbeşte. Într-o călătorie, între Sevastia şi Nazaret, pe când mijeau zorii, părintele Irinarh s-a oprit şi a exclamat cu uluire: „Iată, fiule, muntele care mi l-a arătat îngerul Domnului în vis şi mi-a spus să mă sui în vârful lui dacă vreau să mă fac monah!“. Era chiar Taborul Schimbării la Faţă! După ce au stat în Nazaret 5 ani, au urcat cu calabalâcul în munte. Taborul era pe atunci împădurit, plin de mărăcinişuri şi peşteri, în care tâlharii îşi făcuseră sălaş. Cu mult curaj, cei doi au vieţuit aici, defrişând locul şi descoperind ruinele unei mănăstiri bi­zan­tine, distruse de turci în sec. 13. Au că­rat cu spi­na­rea 5.000 de pietre, cu care au înce­put să re­fa­că aşe­ză­mântul. În cu­rând, însă, stă­­pâ­nirea turcă a prins de veste, în acest caz construcţia tre­buind să ob­ţină firman de la Sultan. Pă­rin­tele Irinarh ia drumul Patriarhiei greceşti a Ie­rusa­limului, unde-i tratat cu dispreţul specific fanariot. L-au numit în batjocură „Irinofil“, şi i-au mai şi atribuit origine rusească… Părintele nu se dă bătut şi, timp de 16 ani, a lucrat numai cu ajutorul creştinilor din Nazaret şi Pto­le­maida. A săvârşit multe minuni, chiar cu arabii din regiune, încât mulţi au ajuns să-l ajute pe ascuns şi să-i ceară sfatul la nevoie.
În anul 1859, biserica de pe Tabor ajunsese cu zidurile la jumătate. Atunci, părintele Irinarh, în vârstă de 88 de ani, cunoscând cu duhul că ur­mează să se mute la Domnul, l-a legat pe uce­nicul său, Nectarie, să termine construc­ţia. Pe 26 decembrie s-a săvârşit. În 1862, cu ajutorul Patriarhiei Ecu­me­nice,  părintele Nectarie termină biserica. Va mai sluji aici ceva vreme, pen­tru ca sfârşitul să-l gă­sească în Mănăstirea Sf. Sava. Oricum, erois­mul călugăresc al celor doi români a făcut să se ridice, după 6 secole, pe Tabor, o biserică orto­doxă. Imediat, romano-catolicii au ridicat şi ei, în partea dinspre miazăzi a muntelui, o mănăstire. Lucrurile nu se termină aici pentru părintele Irinarh. Osemin­tele lui au fost scoase din biserică de către greci, sub „privirile scârbite“ ale lui Nec­tarie, chiar în prezenţa Patriarhului Chiril şi a 500 de creştini, veniţi la sfinţire.

Zidurile Horaiţei
În tot acest timp, în Moldova, egumenul Ermoghen Buhuş, succesorul părintelui Irinarh, a construit, pe parcursul a 19 de ani, o biseri­că uriaşă la Horaiţa. Vremurile bisericuţei de lemn şi ale sihăstriilor trecuseră. Lun­gă de 30 m, lată de 17, înaltă de 20, noua biserică din piatră a Horaiţei îşi ridica semeţ cele 8 turle spre cer. (Interpre­tă­rile recente atribuie numărul turlelor – 8 – sim­bolului veşniciei Bisericii.) Pe măsură de zidurile creşteau, obştea călugărilor se rarefia, din cauza stareţului ispitit de construcţii ciclopi­ce, neconforme cu realităţile duhovniceşti ale Mun­telui sihaştrilor. Sfinţită de Mitropolitul Cali­nic Miclescu, finanţată abun­dent de domnitorii Gr. Ghika şi Al. I. Cuza, bise­rica, având ziduri şi de 4 m grosime, ră­mâne totuşi nepictată peste 120 de ani. Pictorul Mihai Chiuaru reuşeşte să termine fresca între 1988-1993. Dar odo­rul preţios al Horaiţei este icoana făcătoare de minuni a Maicii Dom­nu­lui, iz­băvitoare de secetă, şi care provine de la prima biseri­cuţă de lemn. Tot stareţul Ermoghen (1800? – 1872) este cel care ridică paraclisul Sf. Nicolae (1850-1852) şi turnul-clo­potniţă (1853-1855). Hramul bisericii mari este Botezul Domnului, al paracli­sului – Sf. Nicolae, iar al paraclisului din clopotniţă – Pogorârea Duhului Sfânt. Mulţi stareţi s-au perindat la cârma Horaiţei, dar în ultima vre­me doi pot fi consideraţi cu me­rite vizibile: Zenovie (stareţ acum la Nechit) şi Petroniu (ac­tualul stareţ), care a scos carnea de la trapeza călu­gărilor şi a stabilit şi lunea ca zi de post.

„Un cuib de vulturi“
Deasupra mă­năstirii, la o altitudine de 960 m, este Schitul Horai­cioara, vatră mai veche decât mă­nă­stirea însăşi, lo­cuit acum de 4 că­lugări. În preajmă   se află un iz­vor cu apă tămăduitoare, făcut în chip minu­nat de Maica Domnului (Maria Gabrea din Pia­tra Neamţ s-a vindecat complet de astm bron­şic cu această apă), iar hramul  este Iz­vorul Tămăduirii. Tot atunci, are loc o pro­cesiune impresionantă cu icoanele de la Horaiţa la Ho­rai­cioara. Dea­su­pra acestui „adevărat cuib de vulturi, aninat în crăpătura unei stânci aeri­ene“ (Calistrat Hogaş, 1880), se află „stânca lui Ghe­deon“, un altar al singurătăţii şi ru­gă­ciunii, aflat la mai mult de 1.000 m.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.