LOADING

Type to search

Izvorul Mureşului, moşia ortodoxă

Pelerinaje

Izvorul Mureşului, moşia ortodoxă

Share

Sunt ziduri şi ziduri. Ziduri care apără, ziduri care despart. Ziduri care ocrotesc, ziduri care înstrăinează. Ziduri care păstrează şi ziduri care perpetuează un abuz. Mânăstirea cu nume de obârşie –  Izvorul Mureşului – aşezată pe pâlnia înverzită care adună gri­julie cele 3 iz­voare ale marelui râu, ca într-o triadă plină de sens a creaţiei lui Dum­ne­zeu, are peste 1 kilo­me­tru de ziduri. Înalte, cre­nelate, sobre, cu un vădit aer de Ev Mediu românesc. S-au pecetluit astfel izvoarele Mu­re­şului, cu zidurile cre­din­ţei. Aşa apele au do­bân­dit şansa de a deveni generoase, dătătoate de viaţă. Aşa se conta­mi­nea­ză cu sfinţenia locu­lui, a rugăciunii continue. Nu mai sunt ape, ci devin izvor al vieţii.
Moşia ortodoxă de la Izvorul Mureşului, răscumpărată cu banul văduvei – singura valută forte a Bisericii, acum şi în veac – pare largă cât lumea, primitoare ca ra­iul, veghetoare ca un pichet de la fruntarii. Nicăieri ca în aceste părţi ale României pământul pe care îl calci nu are asemenea încărcătură a trecutului, atâta miză tragic  actualizată, atâta sudoare amestecată cu sânge. Ai zice că nu mai este pământ, ci plămadă – un element misterios şi primordial din care, ori­când, Dumnezeu sau sfin­ţii Lui pot ridica lumi. Este, deci, nepreţuit…

Ţara lui Dumnezeu
„Cândva, demult, o mică ceată de români s-a înfăţişat la Sfântul Petru, la poarta Raiului, cu o plângere. «Sfinte Petre, toate neamurile au primit o ţară, numai noi am fost uitaţi. Vrem să avem şi noi ţara noastră». Sfântul Petru a dat atunci fuga la Dumnezeu şi i-a povestit în­tâm­pla­rea. Atunci, Bunul Dumnezeu a căzut pe gân­duri. Era trist. «Da, i-am uitat pe români. Să îndreptăm greşeala! Dă-le, Sfinte Petre, ţara pe care am pregătit-o pentru noi!». Aşa au pri­mit românii cea mai frumoasă ţară din câte erau pe pământ”. Terminându-şi povestea, episco­pul Ioan a lăsat liniştea. Şi noi, cei care-l as­cul­tam în tinda unei case tradiţionale româneşti, aflată în incinta mânăstirii, am păstrat tăcerea. Mă gândeam mai ales la cel ce ne vorbea, la acest fost inginer constructor – aşadar, om al rigorii – care a păşit din tinereţe în cinul mo­na­hal, ridicând mai apoi Mânăstirea Lainici (îm­pre­ună cu actualul stareţ, Ioachim), îngrijindu-se ulterior de aşezămintele româneşti de la Lo­curile Sfinte, pentru a fi ales (acum 10 ani) epis­cop ortodox al Harghitei şi Covasnei. Mă gân­deam: câtă tenacitate pragmatică şi doină tristă trebuie să convieţuiască în sufletul acestui om, împătimit atât de pământul Transilvaniei, cât şi de istoria ei răsăriteană! Căci, oriunde este trimis, acest profesionist al mişcării Duhului ca­ută Răsăritul, zorii mântuirii, ai istoriei, ai nea­mului din care se trage. „De când am venit din Ţara Sfântă, cutreierându-i toate cotloanele, de când am studiat şi egiptologia, unitatea mea de măsură s-a schimbat. Pâ­nă să plec, a­veam re­pre­zen­tări numai de zeci sau ma­ximum su­te de ani, câtă era măsura is­to­riei noastre ştiute. Acum scara timpului mi s-a schim­bat, pot ju­de­ca mai uşor în milenii, sau pot măcar intui în spiritul veşniciei. Orientul este ceva fabulos”.

Obârşia cerească a mânăstirii
După preluarea scaunului vlădicesc a înce­put efortul de ridicare a unei episcopii aproape din nimic. Arhiereul Ioan a constatat rapid că românii ortodocşi din Harghita şi Covasna nu aveau mânăstiri, adică acele focare iradiante ale credinţei izvorâte din asceză şi rugăciune ne­întreruptă. În 1996, căutând loc de mâ­năs­ti­re, cu doar 100 de dolari în buzunar, a ajuns şi sub munţii Hăşmaşului. Privind în zare, spre Răsărit, de sub un brad aşezat lângă şoseaua care leagă Miercurea Ciuc de Gheorghieni, a în­ţeles că dincolo de acei munţi se întindea Ţara Moldovei, şi că se află oarecum în dreptul Mânăstirii Neamţ. Cer­ce­tând istoria lo­cului, a aflat că mulţi români, în curgerea is­to­riei, treceau aceste clean­ţuri în Mol­do­va, la marile hramuri, praz­ni­ce ori procesiuni. Potecile şi cărările croite de instinc­tul mântuirii împânzeau din­totdeauna aceşti munţi, reţeaua lor era cofrajul sau, dacă vreţi, copcile care în­chi­deau cu mângâierea cre­dinţei rana despărţirii fratelui de frate, a creş­ti­nu­lui de creştin. Decizia a fost luată: aici se va construi o mânăstire, cu hramul Ador­mirii Maicii Domnului.
La început, a fost un te­ren mai mic. Ba chiar, la în­ce­put de tot, a fost un grajd de porci, ceva mai la vale, dăruit cu sfială de un localnic. Prin do­na­ţii şi prin achiziţie directă, inclusiv de la cei câţiva români care mai trăiesc aici (imensa majoritate fiind formată din secui), moşia mâ­năstirii prindea însă contur. Ridicarea ei a durat fix 22 de luni, iar planurile au fost desenate de episcopul însuşi, sub bradul din curtea mânăs­ti­rii, pe ambalajele sacilor cu ciment. Inginerul din el a ieşit la iveală, trasând planurile cu o acu­rateţe remarcabilă, sfidând sluţenia obiş­nu­i­tă a noilor zidiri ortodoxe din România con­tem­porană. Astfel, această vale a vrajbei mul­ti­seculare s-a trezit cu o biserică în cel mai pur stil răsăritean, cu influenţe bine dozate de la arhitectura lui Ma­tei Barasab şi cea a lui Vodă Brân­coveanu. O mânăstire mi­sio­nară, aşezată între lumi şi în­tre culmi, un semn viu al da­to­ri­ei care îşi reclamă per­ma­nent o împlinire. Pe şosea, maşinile cu număr de Ungaria trec în vi­te­ză, dar din când în când, câte una cu însemnele RO se opreş­te în dreptul splendidei clo­pot­niţe. Oamenii coboa­ră, se în­chi­nă, intră, excla­mă, şi apoi se bucură de par­că au întâlnit o mare par­te din ceea ce voiau şi ei, cumva, la rândul lor, să vadă, să facă sau să spună.
În 1999, în preziua ma­re­lui praznic al Adormirii Mai­cii Domnului, se anun­ţa­se prima slujbă, deşi mâ­năs­tirea, în întregul ei, nu era gata. Stând la „ca­bi­ne­tul” său de sub brad, la vlă­di­ca Ioan se înfăţişează un bătrân. „Am auzit că mâine e sărbătoare aici. Slavă Dom­nului, căci noi ro­mânii, încă din 1936, pe acest pla­tou hotă­râse­răm să ridi­căm o mânăstire, pentru a nu mai tre­ce peste munţi, prin cătunul Tincani, în Mol­do­va. Acum ne vedem visul cu ochii. Dar să ştiţi că şi rugăciunile bătrânilor noştri, care sunt acum la Domnul, or fi ajutat şi ele”. Iată, aşadar, că intuiţia episcopului s-a suprapus peste un gând mai vechi al românilor, iar „gestaţia” ce­rească a gândului a durat 60 de ani. Sfinţirea aşe­zământului a fost făcută la 15 august 2000. Aşadar, „o mânăstire din al doilea mileniu“, aşa cum îi place ctitorului să spună.

A te pune, cu toată fiinţa, pe rugăciune
În eparhia Harghitei şi Covasnei sunt acum 11 mânăstiri. Adică: 11 surse de căldură, 11 vetre de rugăciune, 11 tabere de antrenament du­hov­nicesc în viaţa asta, 11 locuri de pre­gătire a e­xis­tenţei ce­reşti. Între ele, Izvorul Mu­re­şului exce­lea­ză. Cele 28 de maici şi-au câş­­tigat cu greu dreptul la ru­gă­ciune. Au lup­tat, alături de episcopul lor, cu greu­tă­ţile, cu lipsu­ri­le, cu frigul, cu ostilitatea accidentală a celor din pro­ximitate. Din ele, 10 au studii superioare. Obştea este tânără, iar stareţă este maica Miriam Oprea. De loc din localitatea Feldru (adevărată pepinieră de monahi şi monahii: 30, numai în ultimii ani), din judeţul Bistriţa-Năsăud, monahia de 32 de ani are o logică a credinţei pe care v-o împărtăşim şi vouă. Spunea aşa, maica stareţă: „Noi, dacă stăm în monahism, Dumnezeu ne dă tot ce ne trebuie. Dacă ne facem pravila, canonul fiecare, dacă facem ascultările călugăreşti, nu mai trebuie să ne îngrijim de nimic. Dumnezeu trimite, la timp, ajutorul său prin oameni. Nici­odată nu am cerut nimic nimănui; dar totdeauna am primit exact ceea ce ne trebuia, cât trebuia şi când trebuia”. Impresionant a fost pentru noi modul cum vede maica stareţă sosirea iernii: „Atunci începe cu adevărat călugăria. Afară e cumplit de frig, dar noi facem cald în paraclis, şi ne punem toate, cu înfocare, pe rugăciune. Este de nedescris”. Duhovnic al mânăstirii este părin­tele Emanoil, venit din oştea de la Topliţa.

Dacă tac eu, pietrele acestea vor vorbi…
… aşa le spunea Mân­tuitorul fariseilor. Tot aşa le vorbesc şi zidurile aces­tei mânăstiri necre­din­cioşilor, sau căldi­ce­i­lor. Toate frescele inte­rioare sau exterioare, stabilite în conţinut de către episcopul Ioan, vorbesc. Vorbesc în limba omului de rând, uituc, grăbit, neinformat, scep­tic, indiferent la tot ce mişcă. Vorbesc – chiar dacă nu cu desă­vâr­şit meşteşug artistic – despre istoria mân­tu­irii omului, dar şi despre istoria românilor. De­spre arhistrategi cereşti, dar şi despre voie­vozi ai neamului nostru, despre martirii de odinioară, dar şi despre prigoane recente. Despre locuri biblice, dar şi despre ctitorii ale vremurilor de azi. În fine, întreaga atmosferă a aşezământului are o pe­ce­te vizuală de neuitat.
La întâlnirea de la Izvorul Mureşului cu Episcopul Ioan s-a „nimerit” şi o delegaţie orto­doxă din Ohio, SUA. Aceşti americani get-beget (maici şi mireni) erau însoţiţi de preotul lor, român neaoş. Maicile veneau din mânăstirea întemeiată de maica Alexandra – principesa Ileana a României. Cu toţii au fost foarte im­pre­sionaţi: de acu­rate­ţea tradiţionalistă a noii zidiri, de grija pentru detaliu (de­ta­liul este, mai nou, oa­ia rătăcită a noilor edificii ortodoxe, pier­­­­dută printre ter­mopane, corniere şi betoane în abun­den­ţă), de risipa de ma­teriale bune, de mun­­că şi inteligenţă. În fine, i-a impresionat alura acestui episcop cu plete albe (care, într-un exces de imaginaţie, trimit la  dacii de pe Columna lui Traian) şi fără însemnele vizibile ale demnităţii episcopale: engol­pi­on, cârjă, pantofi de piele din Duty Free şi veşminte croite la Sa­lo­nic. Aceste însemne se pot vedea cel mai bine însă în zidurile de la Iz­vorul Mureşului. Ziduri care au cres­cut numai din voinţa unui om care a înţeles să lase ceva în urma lui. Şi, după cum ştim cu toţii, din anii fericiţi ai copilăriei: urma scapă turma!

(R.C.)

1 Comment

  1. Ioan 10 octombrie 2018

    Astăzi, mă îndoiesc că Petru ar mai pune pt. noi cuvânt la Dumnezeu, văzând cât de puțini români au votat PENTRU poruncile Sale…

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *