Izvorul Mureşului, moşia ortodoxă
Share
Sunt ziduri şi ziduri. Ziduri care apără, ziduri care despart. Ziduri care ocrotesc, ziduri care înstrăinează. Ziduri care păstrează şi ziduri care perpetuează un abuz. Mânăstirea cu nume de obârşie – Izvorul Mureşului – aşezată pe pâlnia înverzită care adună grijulie cele 3 izvoare ale marelui râu, ca într-o triadă plină de sens a creaţiei lui Dumnezeu, are peste 1 kilometru de ziduri. Înalte, crenelate, sobre, cu un vădit aer de Ev Mediu românesc. S-au pecetluit astfel izvoarele Mureşului, cu zidurile credinţei. Aşa apele au dobândit şansa de a deveni generoase, dătătoate de viaţă. Aşa se contaminează cu sfinţenia locului, a rugăciunii continue. Nu mai sunt ape, ci devin izvor al vieţii.
Moşia ortodoxă de la Izvorul Mureşului, răscumpărată cu banul văduvei – singura valută forte a Bisericii, acum şi în veac – pare largă cât lumea, primitoare ca raiul, veghetoare ca un pichet de la fruntarii. Nicăieri ca în aceste părţi ale României pământul pe care îl calci nu are asemenea încărcătură a trecutului, atâta miză tragic actualizată, atâta sudoare amestecată cu sânge. Ai zice că nu mai este pământ, ci plămadă – un element misterios şi primordial din care, oricând, Dumnezeu sau sfinţii Lui pot ridica lumi. Este, deci, nepreţuit…
Ţara lui Dumnezeu
„Cândva, demult, o mică ceată de români s-a înfăţişat la Sfântul Petru, la poarta Raiului, cu o plângere. «Sfinte Petre, toate neamurile au primit o ţară, numai noi am fost uitaţi. Vrem să avem şi noi ţara noastră». Sfântul Petru a dat atunci fuga la Dumnezeu şi i-a povestit întâmplarea. Atunci, Bunul Dumnezeu a căzut pe gânduri. Era trist. «Da, i-am uitat pe români. Să îndreptăm greşeala! Dă-le, Sfinte Petre, ţara pe care am pregătit-o pentru noi!». Aşa au primit românii cea mai frumoasă ţară din câte erau pe pământ”. Terminându-şi povestea, episcopul Ioan a lăsat liniştea. Şi noi, cei care-l ascultam în tinda unei case tradiţionale româneşti, aflată în incinta mânăstirii, am păstrat tăcerea. Mă gândeam mai ales la cel ce ne vorbea, la acest fost inginer constructor – aşadar, om al rigorii – care a păşit din tinereţe în cinul monahal, ridicând mai apoi Mânăstirea Lainici (împreună cu actualul stareţ, Ioachim), îngrijindu-se ulterior de aşezămintele româneşti de la Locurile Sfinte, pentru a fi ales (acum 10 ani) episcop ortodox al Harghitei şi Covasnei. Mă gândeam: câtă tenacitate pragmatică şi doină tristă trebuie să convieţuiască în sufletul acestui om, împătimit atât de pământul Transilvaniei, cât şi de istoria ei răsăriteană! Căci, oriunde este trimis, acest profesionist al mişcării Duhului caută Răsăritul, zorii mântuirii, ai istoriei, ai neamului din care se trage. „De când am venit din Ţara Sfântă, cutreierându-i toate cotloanele, de când am studiat şi egiptologia, unitatea mea de măsură s-a schimbat. Până să plec, aveam reprezentări numai de zeci sau maximum sute de ani, câtă era măsura istoriei noastre ştiute. Acum scara timpului mi s-a schimbat, pot judeca mai uşor în milenii, sau pot măcar intui în spiritul veşniciei. Orientul este ceva fabulos”.
Obârşia cerească a mânăstirii
După preluarea scaunului vlădicesc a început efortul de ridicare a unei episcopii aproape din nimic. Arhiereul Ioan a constatat rapid că românii ortodocşi din Harghita şi Covasna nu aveau mânăstiri, adică acele focare iradiante ale credinţei izvorâte din asceză şi rugăciune neîntreruptă. În 1996, căutând loc de mânăstire, cu doar 100 de dolari în buzunar, a ajuns şi sub munţii Hăşmaşului. Privind în zare, spre Răsărit, de sub un brad aşezat lângă şoseaua care leagă Miercurea Ciuc de Gheorghieni, a înţeles că dincolo de acei munţi se întindea Ţara Moldovei, şi că se află oarecum în dreptul Mânăstirii Neamţ. Cercetând istoria locului, a aflat că mulţi români, în curgerea istoriei, treceau aceste cleanţuri în Moldova, la marile hramuri, praznice ori procesiuni. Potecile şi cărările croite de instinctul mântuirii împânzeau dintotdeauna aceşti munţi, reţeaua lor era cofrajul sau, dacă vreţi, copcile care închideau cu mângâierea credinţei rana despărţirii fratelui de frate, a creştinului de creştin. Decizia a fost luată: aici se va construi o mânăstire, cu hramul Adormirii Maicii Domnului.
La început, a fost un teren mai mic. Ba chiar, la început de tot, a fost un grajd de porci, ceva mai la vale, dăruit cu sfială de un localnic. Prin donaţii şi prin achiziţie directă, inclusiv de la cei câţiva români care mai trăiesc aici (imensa majoritate fiind formată din secui), moşia mânăstirii prindea însă contur. Ridicarea ei a durat fix 22 de luni, iar planurile au fost desenate de episcopul însuşi, sub bradul din curtea mânăstirii, pe ambalajele sacilor cu ciment. Inginerul din el a ieşit la iveală, trasând planurile cu o acurateţe remarcabilă, sfidând sluţenia obişnuită a noilor zidiri ortodoxe din România contemporană. Astfel, această vale a vrajbei multiseculare s-a trezit cu o biserică în cel mai pur stil răsăritean, cu influenţe bine dozate de la arhitectura lui Matei Barasab şi cea a lui Vodă Brâncoveanu. O mânăstire misionară, aşezată între lumi şi între culmi, un semn viu al datoriei care îşi reclamă permanent o împlinire. Pe şosea, maşinile cu număr de Ungaria trec în viteză, dar din când în când, câte una cu însemnele RO se opreşte în dreptul splendidei clopotniţe. Oamenii coboară, se închină, intră, exclamă, şi apoi se bucură de parcă au întâlnit o mare parte din ceea ce voiau şi ei, cumva, la rândul lor, să vadă, să facă sau să spună.
În 1999, în preziua marelui praznic al Adormirii Maicii Domnului, se anunţase prima slujbă, deşi mânăstirea, în întregul ei, nu era gata. Stând la „cabinetul” său de sub brad, la vlădica Ioan se înfăţişează un bătrân. „Am auzit că mâine e sărbătoare aici. Slavă Domnului, căci noi românii, încă din 1936, pe acest platou hotărâserăm să ridicăm o mânăstire, pentru a nu mai trece peste munţi, prin cătunul Tincani, în Moldova. Acum ne vedem visul cu ochii. Dar să ştiţi că şi rugăciunile bătrânilor noştri, care sunt acum la Domnul, or fi ajutat şi ele”. Iată, aşadar, că intuiţia episcopului s-a suprapus peste un gând mai vechi al românilor, iar „gestaţia” cerească a gândului a durat 60 de ani. Sfinţirea aşezământului a fost făcută la 15 august 2000. Aşadar, „o mânăstire din al doilea mileniu“, aşa cum îi place ctitorului să spună.
A te pune, cu toată fiinţa, pe rugăciune
În eparhia Harghitei şi Covasnei sunt acum 11 mânăstiri. Adică: 11 surse de căldură, 11 vetre de rugăciune, 11 tabere de antrenament duhovnicesc în viaţa asta, 11 locuri de pregătire a existenţei cereşti. Între ele, Izvorul Mureşului excelează. Cele 28 de maici şi-au câştigat cu greu dreptul la rugăciune. Au luptat, alături de episcopul lor, cu greutăţile, cu lipsurile, cu frigul, cu ostilitatea accidentală a celor din proximitate. Din ele, 10 au studii superioare. Obştea este tânără, iar stareţă este maica Miriam Oprea. De loc din localitatea Feldru (adevărată pepinieră de monahi şi monahii: 30, numai în ultimii ani), din judeţul Bistriţa-Năsăud, monahia de 32 de ani are o logică a credinţei pe care v-o împărtăşim şi vouă. Spunea aşa, maica stareţă: „Noi, dacă stăm în monahism, Dumnezeu ne dă tot ce ne trebuie. Dacă ne facem pravila, canonul fiecare, dacă facem ascultările călugăreşti, nu mai trebuie să ne îngrijim de nimic. Dumnezeu trimite, la timp, ajutorul său prin oameni. Niciodată nu am cerut nimic nimănui; dar totdeauna am primit exact ceea ce ne trebuia, cât trebuia şi când trebuia”. Impresionant a fost pentru noi modul cum vede maica stareţă sosirea iernii: „Atunci începe cu adevărat călugăria. Afară e cumplit de frig, dar noi facem cald în paraclis, şi ne punem toate, cu înfocare, pe rugăciune. Este de nedescris”. Duhovnic al mânăstirii este părintele Emanoil, venit din oştea de la Topliţa.
Dacă tac eu, pietrele acestea vor vorbi…
… aşa le spunea Mântuitorul fariseilor. Tot aşa le vorbesc şi zidurile acestei mânăstiri necredincioşilor, sau căldiceilor. Toate frescele interioare sau exterioare, stabilite în conţinut de către episcopul Ioan, vorbesc. Vorbesc în limba omului de rând, uituc, grăbit, neinformat, sceptic, indiferent la tot ce mişcă. Vorbesc – chiar dacă nu cu desăvârşit meşteşug artistic – despre istoria mântuirii omului, dar şi despre istoria românilor. Despre arhistrategi cereşti, dar şi despre voievozi ai neamului nostru, despre martirii de odinioară, dar şi despre prigoane recente. Despre locuri biblice, dar şi despre ctitorii ale vremurilor de azi. În fine, întreaga atmosferă a aşezământului are o pecete vizuală de neuitat.
La întâlnirea de la Izvorul Mureşului cu Episcopul Ioan s-a „nimerit” şi o delegaţie ortodoxă din Ohio, SUA. Aceşti americani get-beget (maici şi mireni) erau însoţiţi de preotul lor, român neaoş. Maicile veneau din mânăstirea întemeiată de maica Alexandra – principesa Ileana a României. Cu toţii au fost foarte impresionaţi: de acurateţea tradiţionalistă a noii zidiri, de grija pentru detaliu (detaliul este, mai nou, oaia rătăcită a noilor edificii ortodoxe, pierdută printre termopane, corniere şi betoane în abundenţă), de risipa de materiale bune, de muncă şi inteligenţă. În fine, i-a impresionat alura acestui episcop cu plete albe (care, într-un exces de imaginaţie, trimit la dacii de pe Columna lui Traian) şi fără însemnele vizibile ale demnităţii episcopale: engolpion, cârjă, pantofi de piele din Duty Free şi veşminte croite la Salonic. Aceste însemne se pot vedea cel mai bine însă în zidurile de la Izvorul Mureşului. Ziduri care au crescut numai din voinţa unui om care a înţeles să lase ceva în urma lui. Şi, după cum ştim cu toţii, din anii fericiţi ai copilăriei: urma scapă turma!
(R.C.)
Astăzi, mă îndoiesc că Petru ar mai pune pt. noi cuvânt la Dumnezeu, văzând cât de puțini români au votat PENTRU poruncile Sale…